Pentru Andrei Gheorghe, radioul era amanta, iar televiziunea-nevasta. Cel puțin așa ne declara, în octombrie 2000, într-un interviu nonconformist și sincer despre carieră, familie, muzică și pasiunile sale.
ELLE: Când ai făcut 13-14 ultima dată, fără să fie vorba de emisiunea ta de la radio?
Andrei Gheorghe: Tu nu mergi cu metroul, cu autobuzul, nu te uiți la televizor?
ELLE: …Ba da…
A.G.: Și nu faci 13-14? Cred că zilnic faci 13-14. De fapt, sunt două stări. Poți fi înțelept, senin, să nu faci 13-14 niciodată. Eu fac.
ELLE: Adică nu ești înțelept.
A.G.: Nu. Mai am mult până acolo. Ca să fii înțelept trebuie să fii impotent.
ELLE: De ce?
A.G.: Nu poți fi înțelept și să ai dorințe carnale. Poți fi înțelept și să mergi pe stradă și să fie primăvară? Nu poți, îți dispare înțelepciunea în trei secunde…
ELLE: De câteva săptămâni ești și moderatorul unui show TV. În clipa de față, ce preferi să faci, radio sau televiziune?
A.G.: Radio, categoric. Radioul e ca o amanta, televiziunea e ca o nevastă: libertatea pe care o ai în radio nici nu o poți adulmeca în televiziune.
ELLE: Și atunci de ce faci televiziune? Din dorința de a ieși în fața?
A.G.: Îmi place să ies în față, dar nu de asta fac televiziune. Fac televiziune din același motiv pentru care fac presă în general, pentru că nimic din ceea ce este IMEDIAT nu-mi este străin.
ELLE: Știu că ai sprijinit dintotdeauna muzica românească. Dar mi se pare că, de o bucată de vreme, muzica de la noi nu merge în direcția cea bună.
A.G.: E un paradox aici. Pe orice român, dacă îl zgârii cu unghia, îți va declara că îl enervează țiganii. E o afirmație profund românească. Ce e surprinzător însă este că se ascultă muzică țigănească în draci. Piața scoate monstrul din noi. Piața ne arată cine suntem noi de fapt. Când asculți o anumită melodie, trebuie să te gândești cui îi este destinată, dacă este bine produsă, dacă poate să fie un hit și va fi fredonată de șoferii de TIR. Sigur că fac o deosebire, asta-mi place și asta e o tâmpenie. Și pentru tâmpenii am admirație, zic iată ce tâmpenie eficace. Nu-mi place aroganța celui care spune că muzica trebuie să fie numai înaltă, cultă, să se adreseze numai elitelor. E o mare răutate. Pe de altă parte, trebuie să te gândești la fabulosul serviciu pe care muzica comercială îl face. Ea creează banii, structurile. Pe spatele unor artiști pe care, cu siguranță, mulți dintre noi îi socotim de doi lei, stau alții pe care îi admirăm. Cine a creat piața de astăzi? Valahia, care nici măcar nu e o trupă nefericită. Și alții ca ei. Nefericirea e invazia de manele.
ELLE: Și nu se poate canaliza gustul spre altceva?
A.G.: Hai, te rog frumos, lasă-mă-n pace cu formarea gustului. Gustul nu se formează prin dictat. De mâine ascultați numai Schubert, că vă bat de nu vă vedeți.
ELLE: Eu mă gândeam la ceva mai discret. O piesă, o trupă pe care tu, ca om care se pricepe la muzică, o difuzezi mai des…
A.G.: Dar toți fac lucrul ăsta. Toți au iubiri pe care încearcă să le popularizeze. E un gest normal. Și la radio faci lucrul ăsta. Noi am învestit enorm în muzica românească și sunt tare mândru că am fost primii. Și cu câtă aroganță eram priviți, ce e prostia asta, o să vă pierdeți publicul. Eu am fost convins că nu greșim și că ce facem cu muzica românească e corect. Dacă țara ar merge și s-ar dezvolta așa cum se dezvoltă muzica, am fi în Vest sigur. E remarcabil că o mulțime de puști, care altfel n-ar avea ce face, au un vis de trăit. Sigur că zâmbesc, uite-i și pe nătărăii ăștia cu genunchii mari care se hilizesc la televizor și se lăpăie din două buze moi… Dar, pe de altă parte, e extraordinar. Uite, o apariție care începe să se facă simțită este house-ul – trupe precum Kpital sau Class merg foarte bine. Nu este totul manea și nu este totul euro-pop. Sunt și trupe bune – Vama Veche, Taxi sau Holograf, care e un fel de Stones românesc. Am toată admirația pentru 3 Sud Est, care reușește de ani de zile să fie în față. Dacă e să faci o comparație, uită-te la ce se întâmplă în cinematografie. Etatizată, condusă de monștri sacri sau triști…
ELLE: Dar e mult mai scump să faci film decât muzică.
A.G.: E adevărat, costurile sunt enorme. Și e mult mai ieftin să faci film bine decât să-l faci ca să îl vezi tu și prietenii tăi și să le explici ce deștept ai fost aici și ce ai vrut să zici dincolo. Diferența nu e neapărat în bani, diferența e că ăștia cântă pentru public, iar ăia fac film pentru ei.
ELLE: Cum ai cunoscut-o pe soția ta?
A.G.: Știi că întotdeauna sunt în interviuri întrebări de-alea pe care le-ai auzit de 800 de ori și te plictisesc. Când cineva vine în România, prima întrebare care i se pune e cum vă place țara noastră. Ăla de-abia se dă jos din avion și e întrebat „Do you like Romania?' „I dont know, Ive just came.'
ELLE: Te-am întrebat de soția ta pentru că știu că aveți o poveste mai aparte.
A.G.: A fost o poveste și miraculoasă, și banală. Interesant este că, la început, am detestat-o. Și ea pe mine.
ELLE: Și cum ați îngropat securea războiului?
A.G.: Voi spune că cele mai bune relații între un bărbat și o femeie sunt cele care pornesc de la o inamiciție profundă. Ai toate motivele să treci de o inamiciție și să încerci să ți-o explici.
ELLE: Sunt convins că și întrebările pe care ți le-am pus înainte le-ai mai auzit. Dar ai protestat doar când te-am întrebat de soția ta…
A.G.: Nu-mi place să vorbesc despre familia mea. Eu sunt o persoană publică, nu familia mea. E nedrept. Dar, pe de altă parte, sunt și eu de meserie și astea sunt întrebări pe care le pun și eu.
ELLE: Ții la intimitatea ta chiar și în cadrul familiei?
A.G.: Adică nu vorbesc cu nevastă-mea despre ea?
ELLE: Nu, vreau să spun: ai momente în care vrei să fii singur-singurel? Ai acasă un colț care e numai al tău?
A.G.: Nu există colț numai al tău în momentul în care Anastasia, fiică-mea, vrea să facă cine știe ce trăsnaie o data la patru secunde. La copii spațiul este invers proporțional cu mărimea: cu cât e mai mic, cu atât mai mult spațiu ocupă.
ELLE: Bănuiesc că soția ta e cea care se ocupă mai mult de Anastasia.
A.G.: Ia ghici! Eu nu pot spune că mă ocup de ea.
ELLE: Îi cânți, îi spui povești?
A.G.: Da, dar asta nu înseamnă să te ocupi de un copil. Am avut momente neplăcute când mi-am dat seama că n-am văzut-o două zile deși stăteam în casă cu ea. M-am gândit ce stupid și prefăcut sună: „Tot ce fac, fac pentru copil.' Faci pe dracu. Ce faci? Lipsești de-acasă cu zilele, ca boul! Și-ți salvezi propria ta părere despre tine, spunându-ți că tu te sacrifici pe altarul familiei. Și două-trei zile tu nu-ți vezi copilul fiindcă vii foarte târziu seara, când ea s-a culcat, iar dimineața pleci prea devreme, înainte ca ea să se fi trezit. Și nu e nici o diferență dacă ea este la Constanța sau aici, fiindcă vorbești cu ea la telefon. Și de-aia am decis s-o las și eu mai moale, să-i mai spun și eu o poveste. Sunt momente pe care n-am să le mai trăiesc altă dată. Mâine-poimâine vine unul cu coșuri pe față și îmi zice: „ Nenea Andrei, o lași pe Ana să vină afară?'
ELLE: De când ești o persoană publică, ți s-a întâmplat vreodată să regreți că ești căsătorit?
A.G.: Regretul căsniciei n-are legătură cu faptul că sunt și o persoană publică. Regretul apare în alte situații, când îți spune pentru a mia oară să ridici capacul, pentru a mia oară schimbă canalul de pe fotbal pe Arte și atunci îți vine să pui mâna pe scrumieră și să spui: „Da cine sunt eu în casa asta? Muncesc de dimineața până seara și voi vă bateți joc de mine?' Astea sunt regretele căsniciei. Să regreți căsnicia pentru că nu te poți culca cu o altă femeie în afara soției tale e o dovadă de cretinism. Nu căsnicia este cea care este regretată. Căsnicia e o instituție în care, paradoxal, eu trăiesc de 15 ani: oribil, groaznic. O viață de om. Ieri-alaltăieri am împlinit 15 ani de căsnicie și am făcut la radio o emisiune despre divorț. Mi-am dat seama pe parcursul emisiunii ce zace în subconștientul meu.
ELLE: Cât de des vă certați, tu și soția ta?
A.G.: Zilnic?
ELLE: Zilnic.
A.G.: Zilnic.
ELLE: Cine cedează primul?
A.G.: Depinde. În general, eu. „da, dragă, ai dreptate, așa e…' Oricum faci ce vrei, e o chestie, un truc.
ELLE: Ce înseamnă căsnicia pentru tine?
A.G.: E o întâmplare. Căsătoria o faci pentru părinți în primul rând. Actul în sine e destinat părinților. Nunta este o sărbătoare a părinților, nu o sărbătoare a tinerilor. Nu știu dacă ai văzut perechi de tineri căsătoriți care să se bucure de nunta lor. Ei sunt doi indivizi în trecere pe acolo, decorativi. Mama, tata, lor le faci nunta, ei se căsătoresc. „În sfârșit s-a așezat și el la casa lui, mamă, credeam că n-o s-o mai facă niciodată, o să rămână un derbedeu bețiv.' Fiecare are o bucurie profundă din căsnicie, dar cel mai puțin se bucură actanții.
ELLE: Asta e părerea ta în momentul în care te-ai căsătorit sau este înțelepciunea acumulată în 15 ani de căsnicie?
A.G.: Nu, așa gândeam chiar când avea loc nunta.
ELLE: Și atunci de ce te-ai mai căsătorit?
A.G.: Îmi iubesc familia. Ce e atât de complicat? Dacă pe ei asta îi bucură, dacă ei asta vor, de asta au nevoie, lasă-i să se bucure.
ELLE: Cum îți place să te îmbraci?
A.G.: Îmi place să mă îmbrac bine. Îmi plac hainele.
ELLE: Te îmbraci din magazine sau mergi la croitor?
A.G.: Nu, nu am un croitor. Croitorul este un produs al comunismului. În mintea mea, croitorul e un nene care întotdeauna știe mai bine ce vrei tu și te îmbracă cum vrea el. De la magazine habar n-am, că n-am timp. Casa mea de modă se numește Maria Gheorghe. Ea decide în proporție de 90 la sută ce e pe mine.
ELLE: Cum îți place să o vezi îmbrăcată pe Maria?
A.G.: Depinde de vârstă. Era o vreme când îmi plăcea să nu o văd îmbrăcată.
ELLE: Și acum nu-ți mai place?
A.G.: Hai să spunem că, între erotismul acela teribil al adolescenței, când viața este o pauză între două momente de îmbrăcare, acuma e invers.
ELLE: Te îmbraci de la Janine?
A.G.: Am de la ea un costum care îmi place.
ELLE: Cum te împaci cu Janine?
A.G.: Eu sunt un individ care este sensibil la femei frumoase. Și mie mi-a fost tare greu, cam vreo lună de zile după ce am cunoscut-o, să vorbesc cu Janine.
ELLE: Adică te intimidezi în fața femeilor frumoase.
A.G.: Da. Vorbesc serios. Chiar am făcut o emisiune în care spuneam că mă intimidez în fața femeilor frumoase. Mă domină, mă stresează, nu mă simt bine în prezența lor. Ăsta e adevărul.
ELLE: Ce faci în timpul liber?
A.G.: Citesc. Știi, chiar ieri vorbeam cu niște amici și am decis ca pe toți oamenii pe care îi întâlnesc să-i întreb ce au citit ieri. Da repede, zi-mi…Ce ai citit ieri?
ELLE: …Ăăăă, ieri?…Păi…am citit ziarele…
A.G.: Biiiiip. Nu se pune. Îți dai seama că, din varii motive, lumea nu mai citește nimic. Și mi-e groază că fiică-mea n-o să citească, o să stea pe internet toată ziua…
ELLE: Am uitat să precizez: ziarele le-am citit pe Internet.
A.G.: Ei, uite, asta e o sublimă și definitivă întâmplare.
ELLE: Îți faci mai ușor dușmani decât prieteni?
A.G.: Da. Pentru simplul motiv că prietenii sunt mult mai greu de făcut. Procesul prieteniei e mult mai complicat și mai greu de întreținut. Cu dușmanii e mai simplu.
ELLE: Ai mai mulți sau mai puțini prieteni de când ai venit în București?
A.G.: Am foarte multe cunoștințe. Prietenii sunt puțini.
ELLE: Cum trebuie să fie cineva pentru ca tu să îl numești prieten?
A.G.: Să facă orice pentru mine și eu să fac orice pentru el. Să nu existe gânduri ascunse. E o relație dificilă prietenia. Cu cât îmbătrânești, cu atât ți-e mai greu să te împrietenești. Câtă lume ai invitat tu la tine în ultima vreme? Câtă lume se invită la tine și cât de mult ai tu chef să renunți la damblalele tale? Pentru că deja ai o vârsta la care ai chef. „Bă, așa vreau eu. Ăsta sunt eu.' Mie nu-mi place zgomotul, nu-mi plac mulțimile…
ELLE: Dar ești un tip zgomotos.
A.G.: Dacă ai sta o viața întreagă cu căștile pe cap știi ce tare ai începe să urăști zgomotul? Dacă ai sta încontinuu urlând în mijlocul mulțimilor, știi ce tare ai începe să-ți dorești să stai singur?
ELLE: Te interesează ce spun dușmanii despre tine?
A.G.: Orice om este, într-o anumită măsură, interesat de ce spun alții despre el. Dar în momentul în care se preocupă prea mult de asta, își ratează viața.
ELLE: Să-ți spun eu ce zic dușmanii tăi despre tine: că i-ai sărutat mâna lui Adrian Sârbu ca să ajungi la ProFM.
A.G.: Hehehe! Asta a fost o chestie. Eram la Mediafest pentru prima dată, în 1996, vorbisem cu Andrei Boncea, el mă căutase: „Ți-am văzut produsul, e interesant.' Eu eram superciumec pe atunci, „Băi, nu știu, să mai discutăm.' Și am venit la Mediafest, era și Sârbu acolo. Toți în jurul lui-flotări. Și Boncea îi spune lui Sârbu: „Uite, ăsta e Andrei Gheorghe.' Și Sârbu se întoarce așa, imperial: „Da. Cu ce putem să te ajutăm?' Ăsta e unul din textele lui. Pe mine, atât de tare m-a scos din sărite că efectiv m-am întins pe jos, l-am apucat de mână și am început să i-o sărut spunându-i: „Șefu, ești un geniu, ești un titan, șefu.' Prima dată s-a blocat. Pe urmă s-a prins și a început să râdă în hohote.
Interviu de Doru Iftime
Foto: Hepta