În scurtmetrajele ei de până acum, Andreea Cristina Borțun a îmbinat o finețe a privirii cu o sfredelitoare poezie a liniștii, într-un sud al României la care, fără să-l facă protagonist, se întoarce iar și iar. Blue Spring, primul ei film, a fost tras în Alexandria natală și spune povestea unei femei în ziua în care aceasta trebuie să se despartă de mai tânărul ei iubit. Love Locker e o poveste de dragoste și fugă dintre doi adolescenți dintr-o Românie de demult. Anathema, filmat tot în județul Teleorman, surprinde o fată care fură de la priveghi coșciugul în care se află bunicul ei, pentru a-l îngropa în mijlocul câmpului.
Și celelalte proiecte în regia Andreei, fie că e vorba de spectacolul de teatru Înapoi în iarnă sau de mini-documentarele Blue Banks – identități feminine în mediul rural și Reflexii în Est – cronici de migrație în ruralul românesc sunt înfipte într-o realitate pe care a învățat, în timp, să o accepte ca făcând parte din structura și frământările ei.
Andreea, co-fondatoare a Festivalului de Teatru Tânăr Ideo Ideis și co-fondatoare Pustnik, o rezidență internațională de scenaristică, face 31 de ani luna asta. Tot luna asta, are premiera la Festivalul de Film de la Cannes primul ei scurtmetraj filmat în București, When Night Meets Dawn, o poveste de vară cu gust de pepene roșu, un periplu senzorial și fragmentat prin mintea unui adolescent, într-o zi deloc ca oricare alta.
E un film carnal și luminos încă de la primul cadru tras de operatorul Laurențiu Răducanu, din care ieși cu senzația de piele lipicioasă, de fior nedefinit și de cojițe pe sub care sapi cu unghia, un film presărat cu atingeri în treacăt, cu voci care parcă zboară pe undeva pe deasupra capului, cu sunete de greieri și de broaște într-o natură care freamătă și palpită cu o intensitate amplificată de anxietatea protagonistului. E, mi s-a părut la final, un film foarte al anului în care a fost filmat, un 2020 în care raportarea multora la natură, dar și la detaliile infime ale corpului și poate ale lumii în general, s-a rafinat, cumva, parcă sub influența unei lentile precise de care nu știam că dispunem.
Ideea scurtmetrajului a apărut, de fapt, mai demult, în vara lui 2014, spune Andreea, pe când obișnuia să alerge devreme prin parcul Herăstrău. Într-o zi, pe la 6:30-7:00, a surprins cu coada ochiului niște puști care foloseau la comun o pereche de căști, și intimitatea acelei secunde decupate din viața lor a rămas cu ea. „Știi cum e, că alergi, dar e foarte razant totul.' S-a trezit întrebându-se ce e cu adolescenții aceia la 6 dimineața, acolo, într-o zi de vacanță. I se părea că surprinsese o formă de complicitate și gândul i s-a dus la toți prietenii ei gay și la cum lucrurile pe care le simțeau nu puteau fi foarte ușor exprimate în public. „S-o luăm așa: a fost o imagine foarte brief, al cărei adevăr nu îmi va fi niciodată cunoscut, dar care m-a pus într-o poziție foarte provocatoare.'
La scurt timp după, a scris un sinopsis de film. Cuvintele o ajutau să descrie atmosfera dis-de-dimineții în parc – respirațiile oamenilor care aleargă pe lângă tine, dinamismul corpurilor, privirile care se încrucișează știind că nu se vor mai întâlni. „Aproape o formă erotică de a simți lumea, dar și naivă, în același timp.'
A scris primul draft al scenariului prin 2015 și, de atunci, proiectul a fost pitch-uit, rescris, lăsat pe bară, înscris la call-uri, până în 2018, când Andreea a primit de la Centrul Național al Cinematografiei o finanțare care îi permitea să-l facă. I-a luat mult timp, spune, să se reconecteze la o narațiune la care se raporta deja diferit. „Și atunci a început o luptă destul de complicată, și ăsta e un lucru de care mi-e foarte frică și cu lungmetrajul de debut de fapt: cu cât trece mai mult timp de când ai început să lucrezi la un proiect, cu cât materializarea proiectului ăluia întârzie, cu atât e mai riscant pentru tine, punându-te în poziția de a face să funcționeze ceva la care ai lucrat cu ani în urmă, cu ce ai devenit tu între timp.'
În 2019, a început un casting/workshop în urma căruia l-a găsit pe Dani, protagonistul filmului, și s-a documentat despre generația actuală de liceeni. Anul trecut, cu filmări amânate chiar în buza primului lockdown, a reușit, totuși, să-l filmeze, după un scenariu final pentru care a găsit până la urmă soluții în ton cu cine e acum. „E foarte aproape de ce mi-am dorit ce a ieșit. Și foarte aproape de ce am simțit în 2014, doar că atunci nu știam atât de bine să transpun ce am simțit.'
În When Night Meets Dawn, fețele celorlalți sunt continuu incomplete, prezențele lor, de la ce spun la ce fac, par niște bucăți dintr-un puzzle iremediabil risipit, în timp ce personajul principal înaintează aproape orbește prin zi, către un moment pe care pare că-l așteaptă și evită în același timp. „Voiam foarte tare ca sentimentul pe care-l resimți să fie așa: camera să funcționeze ca un soi de traducere a percepției puștiului ăsta pe parcursul zilei, și când zic percepție, nu mă refer să vadă ce vede el, ci să vadă cum simte el. Și de ce e important ca oamenii ăștia să nu aibă o identitate este pentru că ei, de fapt, nu contează pentru el în ziua cu pricina. Focusul lui e undeva înăuntru, e destul de dezechilibrant ce se întâmplă în jur. Ziua asta a lui e ca un atac de panică. Nimeni nu mai contează în momentele alea.'
„Neașteptat' e primul cuvânt pe care-l spune, și apoi îl repetă de câteva ori, Andreea când o întreb despre cum a fost să afle de selecția scurtmetrajului pentru o premieră la Cannes. O bucură că o să ajungă într-un loc în care o să fie văzut de niște oameni care iubesc filmele, dar și că secțiunea în cadrul căreia va fi proiectat, Quinzaine des Réalisateurs, cunoscută și ca *Directors Fortnight, e, probabil, preferata ei din festival – un spațiu cât se poate de dedicat cinemaului de autor, cu focus pe creații adesea polarizante sau provocatoare, niciodată banale.
Dincolo de Cannes, speră Andreea, e o întoarcere în sudul României. Anul ăsta, a aplicat pentru a doua oară la CNC cu scenariul lungmetrajului ei de debut, Malul Vânăt, povestea unei mame singure dintr-un sat din sudul României, la care a început să scrie acum trei ani. E un film inspirat de oamenii care i-au populat și ei copilăria petrecută la țară, la bunicii din Piatra, Teleorman, dar și de discuțiile cu femei din mediul rural pe care le-a avut în 2017, cu ocazia unui proiect documentar prin care a explorat, printre altele, cum afectează experiența muncii în Vest relația oamenilor de la sat cu mediul și spiritul lor. „S-au adunat deja patru agende pe lângă scenariu, în care îmi notez gânduri și problematizez', spune ea. „Sunt mini-eseuri în care pur și simplu dezbat cu mine chestii care mi se par importante pentru filmul ăsta.'
E o poveste importantă pentru ea, pentru că, după ce a flirtat cu studii universitare în Berlin și New York, după ce a avut filme în festivalurile de la Toronto, Karlovy Vary și, iată, Cannes, după ce și-a luat avânt să crească departe de unde a crescut, satul românesc continuă să atingă trei pârghii personale pe care le consideră necesare în demersul ei creativ: politicul, emoționalul și esteticul. „Mi-am dat seama că procesul ăsta de lucru la un film este cu adevărat valid și merită, atâta vreme cât funcționează ca o modalitate de explorare și înțelegere a unor lucruri pe care eu încă nu le știu atunci când încep să lucrez. E knowledge, cred. (…) Și cred că de-aia m-a ținut și mă ține [Malul vânăt], pentru că m-a ajutat constant să descopăr lucruri despre mine, să mă uit un pic diferit la relația mea cu mediul din care originez… E mult despre cum încerc eu o dată să înțeleg cum relaționez cu lumea aia rurală și, doi la mână, e aspectul ăsta politic al faptului că eu consider că e o foarte mare nedreptate că nu se vorbește despre lumea aia, că e o lume care trăiește foarte aproape de un prag de sărăcie.'
E o acumulare care-și așteaptă concretizarea. Și Andreei îi e clar ce și cum vrea să zică.
Citește și:
11 lucruri pe care nu le știam despre Laura Stoica
Foto: portret de Adi Bulboacă; captură din When Night Meets Dawn