Amintiri despre ROCHIA de mireasa

Rochia care a inceput o prietenie

Cecilia isi aminteste astazi in detaliu, la 61 de ani, rochia pe care a purtat-o in ziua nuntii ei, in 1975. „Era din supraelastic alb gofrat, cu mineca lunga ingusta, decolteu la baza gitului si fermoar pe spate. Era cambrata, dar mai mult dreapta decit larga, in patru clini. In fata era despicata pina la genunchi, iar unul dintre colturi era usor rotunjit. Marginile de jos erau tivite cu voal incretit. Am facut-o la comanda, cam asa se proceda la vremea aceea. Aveau citeva modele dintre care puteai sa iti alegi ce doreai. Materialul acela, mai cu seama cel alb, se gasea doar in croitorii.' Inca isi aminteste cum si-a asortat rochia cu un voal pina la jumatatea spatelui, prins de o diadema cu strasuri.

Pe atunci, rochiile de mireasa aveau de cele mai multe ori mineci lungi, indiferent de anotimp. Unele mirese isi imprumutau rochiile de la case de moda din oras. Apoi, rochiile se intorceau la locul lor si asteptau sa fie purtate de alte mirese. Iar in cazul in care iti faceai o rochie numai a ta, voiai sa o porti cit mai mult. „Cred ca, la o saptamina de la nunta, am plecat in concediu. Nu ii spuneam luna de miere pe atunci. Pina sa plecam, am si scurtat rochia la croitoreasa. Mi-am facut din ea o rochita scurta, deasupra genunchilor, si o fusta. Mi-ar fi parut rau sa o tin si sa nu o folosesc, desi, pe atunci, cred ca aveam mai multe rochii decit am acum. Mai ales ca nu era foarte ieftina, imi amintesc ca imprumutasem, pentru ea, 500 de lei de la o prietena ca sa imi ajunga banii. Aveam mereu preocuparea asta sa ne facem lucruri, pentru ca in magazine nu se gaseau. Croitoreasa mea avea un Neckermann din care fura modele si, daca imi facea mie un model, ii spuneam sa nu-l mai faca si altora. Si le faceam din tot felul de stofe, tesaturi de casmir.

Dupa nunta, am plecat la Baile Olanesti pentru citeva zile. Iar acolo ne-am intilnit cu un alt cuplu, care minca la aceeasi pensiune ca si noi. Erau cam de virsta noastra. Dupa ce ne-am intilnit de mai multe ori, am intrat in vorba. Si abia apoi Mariana, noua noastra cunostinta, ne-a povestit cum ne vazuse pe strada si cum i-a spus sotului ei ca e convinsa ca sintem proaspat casatoriti: pentru ca si-a dat seama ca purtam rochia de mireasa scurtata. Ea se maritase cu un an inainte si facuse la fel. A zimbit complice cind m-a vazut pentru prima data in rochia aceea. Si am ramas prietene. Acum sotii nostri nu mai traiesc, dar noi sintem inca cele mai bune prietene, dupa 35 de ani.'

Rochia nedorita

Adina nu isi aminteste cu mare drag de rochia ei de mireasa. Nici nu isi visase vreodata propria nunta, pur si simplu nu era genul acela de fe­meie. Daca vedea o mireasa pe strada si i se parea frumoasa, o admira. Da­ca nu, nu. Cind a decis, impreuna cu iubitul ei, sa se casatoreasca, a fost mai mult ca sa astupe gura parintilor. „Sotul meu imprumutase 2.500 de lei de la maica-sa ca sa cumpere verighete. Ne-am logodit intr-o sea­ra, pe cind ieseam de la film, sub o poarta din aceea mare din centrul Clu­jului. Era in 1977. Apoi ne-am dus sa ne facem examenul medical, care era obligatoriu pentru casatorie, iar mai apoi ne-am dus la Primarie. Aco­lo ne-au spus ca toate zilele de vineri si simbata erau ocupate pentru mul­ta vreme. Si ne-au intrebat daca vrem sa ne casatorim lunea, la 8 dimi­neata. Am acceptat, oricum nu voiam sa ne casatorim religios, pur si simplu nu ne-am pus problema, doar ne-am potrivit asa.

Pe 28 martie ne-am ca­sa­to­rit. Nici nu era lume pe strada la ora aia. Ne-am cununat civil, apoi am fa­cut o masa mica acasa, placuta, dar fara pretentii, fara cadouri.' Adi­na nici nu se mai gindea la asta in 85, cind i s-a nascut cel de-al doilea co­pil, Alexandra. Primul, Cristian, avea deja 4 ani si jumatate. „Dar am ga­sit niste nasi care ne-au facut o surpriza. Chemaseram preotul ca sa fa­cem botezul Alexandrei acasa, nu mai tin minte din ce motive. Iar nasii au ce­rut preotului sa ne aranjeze si cununia. In timp ce mergeam pe strada, nu mai stiu unde ne duceam, mi-au zis: «Sa nu cumva sa refuzi, va trebui sa te imbraci in mireasa». Una dintre prietene imi pregatise rochia ei, o spa­lase, o aranjase.

Si, ca sa nu le stric lor placerea, a trebuit sa accept. Nu a fost un moment placut, era ridicola situatia, mai ales ca eram dupa nas­tere, rochia nu imi placea si imi era si cam strimta. Pentru mine nu a fost deloc reu­sita ideea. Alexandra, in cinstea eve­ni­mentului, s-a pus pe plins si nu a incetat pina cind nu au plecat toti invitatii. Acum, cind ma gindesc, mai bine as fi taiat ro­chia aia. Nu cred ca e bine ca oamenii sa faca astfel de surprize. Atunci nu stiu cum au reusit sa ma convinga, dar nu as mai accepta. Totusi, dupa atitia ani, pot sa zic ca nu rochia sau nun­ta fac ca o casnicie sa fie trainica. Noi nici macar verighetele nu prea le-am purtat. Aveau muchiile ascutite, ne tot agatam cu ele, ne taiam. Dupa o vreme nu le-am mai purtat, dar uite ca sintem impreuna si acum.'

Rochia-amintire

Uneori, cererea in casatorie este mai spectaculoasa decit rochia. Elena M. avea 24 de ani cind s-a casatorit, in 1976. Pina sa ajunga la rochie, a avut de trecut un test. G., viitorul ei sot, a aparut la usa ei si, in loc de inel si de intrebarea traditionala, purta bandaje din cap pina in picioare. I-a spus Elenei ca a suferit un accident care il va lasa imobilizat in scaun cu rotile pe viata, dar ca sentimentele lui pentru ea erau la fel de puternice ca si pina atunci. De-abia dupa ce Elena a acceptat sa se casatoreasca cu el, G. i-a spus ca totul fusese o gluma, pusa la cale impreuna cu cel mai bun prieten al lui, care era medic. Dar a intins povestea pina la a sustine, haios, ca iubirea ei l-a pus din nou pe picioare. Fiica lor, Gabriela, spune ca lucrurile astea suna amuzant abia acum, la multi ani dupa ce s-au intimplat, caci, la vremea aceea, nu aveau cum sa fie atit de placute.

„Mama a fost nevoita, mai apoi, sa tina cont de un alt obicei: acela ca mirele trebuia sa cumpere rochia de mireasa, fara sa o vada, insa, pina la nunta. Asa ca tata i-a dat mamei banii… de mai multe ori. Pentru ca, de fiecare data cind mama se ducea sa o cumpere, gasea altceva de cumparat: ba o rochie pentru cununie care, in scurta vreme, se dovedea o alegere proasta, ba o pereche de pantofi cu care trebuia sa se incalte la munca. Cind a ajuns in cele din urma sa isi cumpere acea rochie, s-a dus la o croitoreasa. A comandat materialul de la Bucuresti si, in luna care a trecut pina ce rochia a fost gata, mama a devenit parte din familia croitoresei. Se ducea la probe chiar si cind nu era cazul, doar ca sa se asigure ca materialul este in siguranta. La final, a iesit asa cum si-o dorea: lunga, cu decolteu in V, cu mineci clopot trei-sferturi si cu citeva paiete aplicate.

Era mai degraba dreapta decit infoiata. Iar pantofii au fost cu doua numere mai mici. Ca sa para piciorul mai elegant. asta a fost un motiv suficient pentru mama ca sa inventeze niste traditii noi de nunta, aducatoare de noroc, evident, cum ar fi aceea ca mireasa trebuie sa stea jos de fiecare data cind are chef sau o dor picioarele. Dar nunta a fost frumoasa, mama si-o aminteste si acum. A pastrat rochia intacta in dulap 34 de ani. Cind eram eu mica, o mai scotea uneori sa o probeze. Cind nu a mai facut asta, i-am luat eu locul. Eram mica, ma imbracam in ea si visam ca o sa vina Florin Piersic sa ma ceara de sotie. Mi-a trecut intre timp.'

Rochia pe care nu poti sa o ai

Imi amintesc foarte bine acea rochie, pentru ca era vorba despre nunta celei mai bune prietene a mele. Pe la inceputul verii lui 2010, m-a anuntat ca urmeaza sa se casatoreasca. Fusese o decizie rapida, dar, asa cum fac de obicei prietenii, am decis sa o sustin pe Milena. Daca ea voia sa se casato­reasca, atunci asa trebuia sa fie. Am mers in orasul meu natal, la 200 de kilometri de Bucuresti, ca sa o ajut sa isi caute rochia. Ii propusesem deja sa i-o daruiesc eu, caci nu puteam concepe ca prietena cea mai buna a mea sa spuna „Da' intr-o rochie urita, cumparata dintr-un magazine de provincie. Ma refuzase politicos. Asa am ajuns sa cautam rochia prin cele citeva magazine de profil dubioase din oras. Milena se imbracase si se incaltase comod, ca si cum ar fi planuit sa alergam toata ziua cautind rochia care s-ar fi dovedit, pina la urma, cea pe care si-o dorea.

Am plecat insotite de prietene, familie, un intreg alai care nu ii intelegea decizia, dar care, ca si mine, gasea de cuviinta sa o sustina. Am intrat in niste maga­zine, iar Milena a probat citeva mode­le. Erau toate urite si ieftine. Stiam si eu, stia si ea ca nu acolo avea sa isi gaseasca rochia. Si, pe masura ce timpul trecea, devenea din ce in ce mai clar ca nimeni nu mai are nici un chef sa caute o rochie care nu exista. In cele din urma, nervii mei au cedat primii. Poate ca nu ar fi fost asa daca ea ar fi fost mai entuziasta, dar nu era cazul. Functiona ca un robot. Isi propusese sa isi gaseasca o rochie si asta avea de gind sa faca. Intr-un tirziu, am decis sa incetam cautarea. Rochia nu se ivea de nicaieri. Dar, poate pentru ca petrecuseram atitea ore degeaba, poate pentru ca, de fapt, nimeni nu isi dorea acea rochie, am facut ceea ce un prieten nu ar trebui, de fapt, sa faca.

Am lua­t-o la intrebari, agresiv, chestionind-o: de fapt, oare ce avea de gind sa faca? Ea nu stia ca nu avea sa gaseasca rochia? Si chiar avea de gind sa se marite? Nu a raspuns atunci, trebuia sa se intoarca acasa, la viitorul ei sot. Am amenintat-o: batusem 200 de kilometri ca sa isi caute rochia, puteam sa ma deplasez si pina la noua ei locuinta ca sa avem o dis­cutie. Mi-a spus ca nu era cazul. Iar pe seara m-a sunat. Decisese ca, de fapt, nu vrea sa se casatoreasca. Iar cautarea rochiei fusese cea care a ajutat-o sa isi dea seama: „Nu imi placea nimic', mi-a spus zilele trecute, la citeva luni dupa intimplare. „Cred ca, daca era sa imi cumpar ceva, ar fi insemnat ca lucrurile chiar se intimplau. De asta nu imi venea sa iau nimic. Parca atunci as fi luat niste decizii. Parca mi-as fi facut niste obligatii'.

Ioana Ulmeanu

Foto: Guliver

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK