Allen versus Farrow: O poveste care trebuia să fie spusă

Documentarul Allen versus Farrow, în care Dylan Farrow își povestește experiența abuzului, își propune să arate cum un caz de incest a devenit un scandal media care l-a favorizat pe acuzat, celebrul regizor Woody Allen.

În documentarul Allen versus Farrow, realizat de Kirby Dick și Amy Ziering și disponibil pe HBO, se simte încă toată presiunea care trebuie să fi plutit asupra celor protagoniștilor la vremea la care întreaga (și oribila) istorie s-a întâmplat.

Povestea de dragoste dintre actrița Mia Farrow și regizorul adulat Woody Allen ajunsese la un final amar când au lovit acuzațiile. Cei doi, după o relație care începuse în 1979, când Mia era o tânără actriță promițătoare și Woody un regizor aclamat, aveau deja un copil biologic, Ronan, născut în 1987, iar Mia adoptase mulți alții, încă din timpul căsniciei sale cu André Previn, și avea să continue să o facă. Printre ei, și pe Dylan, în ’85, de care Allen avea să devină foarte apropiat – atât de apropiat încât, în ’90, un psiholog pentru copii a evaluat îngrijorată relația lui intensă cu aceasta. În ’91, Woody Allen a devenit oficial tatăl adoptiv pentru doi dintre copiii Miei, Dylan și Moses. Iar în ianuarie ’92, Mia avea să descopere în casa lui fotografii nud cu o altă fiică adoptivă, Soon-Yi Previn. Despre toate astea, dar despre încă și mai mult este vorba în Allen versus Farrow.

În august 1992, Mia a aflat că Woody Allen ar fi abuzat-o sexual pe Dylan, în vârstă de 7 ani, în casa ei din Connecticut. Și-a dus fiica la medic, care a anunțat poliția, și astfel au luat naștere câteva investigații, atât din partea poliției, cât și a serviciilor de protecție a copilului. Ce a urmat a fost o bătălie crâncenă purtată mai degrabă în fața tribunalului opiniei publice decât în sistemul de justiție: Allen a acționat-o în instanță pe Farrow pentru custodia lui Ronan, Dylan și Moses, după care a confirmat public că are o relație cu Soon-Yi (cu care este căsătorit azi), chiar în ziua în care poliția statului Connecticut anunța că îl cercetează. Allen a declarat că acuzațiile sunt false și a început să vehiculeze ideea că acestea ar fi fost cauzate, în fapt, de furia Miei pentru relația lui cu Soon-Yi. Anchetele se desfășoară în paralel, și în vreme ce un asistent social din New York este concediat, după ce declarase că o crede pe copilă, apare un raport realizat de echipa de specialiști de la Yale-New Haven, care arată că Dylan era instabilă emoțional și posibil sfătuită de Mia să-și acuze tatăl.

În cele din urmă, procurorul din Connecticut decide că, deși are motive să-l acuze pe Allen, nu va merge în instanță pentru a nu o supune pe fetiță la traume suplimentare. Procesele pentru custodie continuă, iar în 1997 Allen se căsătorește cu Soon-Yi, alături de care adoptă mai târziu două fetițe. Decenii după incident, în 2014, Dylan vorbește, într-o scrisoare deschisă, despre ce i s-a întâmplat. Allen neagă din nou acuzațiile, iar în ajutor îi sare și fiul său adoptiv, Moses. În decembrie 2017, la doar câteva luni de la izbucnirea mișcării #MeToo, Dylan scrie un editorial îndreptat către ceea ce speră că este o lume nouă, care conștientizează acum dimensiunile abuzurilor sexuale. Chiar fratele ei, Ronan, fusese unul dintre jurnaliștii care au expus, pentru The New Yorker, o parte dintre acuzațiile de hărțuire împotriva lui Harvey Weinstein, conducând la acuzarea oficială a acestuia. Iar la sfârșitul iernii trecute a apărut documentarul HBO Allen versus Farrow, o miniserie în patru episoade realizată de Kirby Dick și Amy Ziering despre acest caz.

Cei doi au început să lucreze împreună în 2002, pentru documentarul Derrida. Ani mai târziu, munca lor premiată include On the Record, o investigație asupra acuzațiilor de abuz împotriva mogulului hip-hop Russell Simmons, The Invisible War, despre violurile din armata SUA, și The Hunting Ground, despre abuzurile sexuale din campusurile universităților.

Îi întâlnesc într-un dialog pe Zoom cu jurnaliști din Europa curioși să afle, la doar câteva zile după difuzarea celui de-al doilea episod, cum au lucrat și la ce concluzii au ajuns. Realizarea a fost extrem de dificilă, spun, pentru că inițial nici măcar nu-și propuseseră să facă un proiect despre asta. Mai degrabă ar fi vrut să facă un documentar #MeToo, iar Dylan fusese doar una dintre persoanele pe care le intervievaseră în acest scop. Dar Dylan a fost cea care le-a spus lucruri pe care presa nu le relatase niciodată, și astfel au ajuns să-i ceară lui Amy Herdy, investigatoarea cu care lucrează constant, să afle dacă există dovezi pentru cele susținute de Dylan. După ce au primit informații, au decis.

Însă Mia Farrow, spune acum Amy Ziering, nu și-a dorit să apară în Allen versus Farrow. „‘Nu, nu. nu. Vă dau ce găsesc în subsol, vă dau fotografii, dar niciodată nu mi-a adus nimic bun faptul că am vorbit, sunt o persoană privată’. A fost foarte ezitantă și temătoare și poți să vezi asta în interviu. A făcut asta doar pentru Dylan, pentru că Dylan i-a cerut acest lucru, dar nu voia să fie acolo.”

După difuzarea primului episod, presa a reluat vârtejul știrilor despre cazul atât de dezbătut timp de decenii, iar Allen, care a refuzat să apară în documentar, a negat iar acuzațiile. De altfel, chiar lipsa lui din film a făcut ca o parte a presei să reproșeze proiectului faptul că spune doar o versiune a poveștii. Kirby Dick spune, însă, că nu ar caracteriza documentarul drept viziunea Miei Farrow asupra incidentului, ci mai degrabă drept „rezultatul celei mai aprofundate investigații care a fost făcută vreodată asupra acestui caz”.

Cu ideea că ar exista două versiuni ale acestei povești are o problemă Amy Ziering, amintind că Allen versus Farrow este rezultatul unei investigații în care au urmărit faptele, rapoartele poliției, declarațiile martorilor, toate verificate și coroborate. Și că, evident, documentarul include și varianta lui Woody Allen, prin intermediul vocii din audiobook-ul acestuia.

„Această iluzie că există două versiuni în orice poveste ne dăunează tuturor. Există adevărul. Ce e interesant pentru mine în legătură cu această retorică, când vine vorba despre infracțiuni, este: ce ar putea să spună cineva care a făcut așa ceva? Dacă ești jefuit, ai nevoie să vorbești cu hoțul, să știi ce s-a întâmplat atunci când televizorul ți-a părăsit apartamentul? Sunt suspicioasă în fața acestei retorici.”

Subiectul, în legătură cu care cei doi aduc la lumină, în premieră, înregistrările video făcute de Mia Farrow cu Dylan chiar după incident, dar și înregistrări audio ale conversațiilor între cei doi părinți de la acea vreme, e încă foarte relevant, cred realizatorii. Kirby Dick rezumă ideea:

„Este cel mai vizibil caz de incest din Statele Unite din ultimii 50 de ani și felul în care a fost tratat de media a influențat modul în care societatea privește aceste probleme.” Asta pentru că, în anii ’90 și mult după, Mia Farrow a fost portretizată de presă drept soția furioasă în stare de orice. Mai grav, apărarea lui Woody Allen a generat o strategie folosită încă în tribunale când vine vorba despre divorțuri și custodie – aceea că un părinte (cel mai adesea mama) poate fi dispus să facă acuzații grave, motivate doar de furie, asupra celuilalt.

„Această strategie”, spune acum Ziering, „a fost folosită în tribunal de atunci, și este o mișcare foarte inteligentă. Cea mai bună apărare este un atac bun. Dacă cineva te atacă, atunci creezi mult zgomot în jur și dintr-o dată acuzatorii devin problema, nu tu. Este uimitor și educativ pentru noi că aceste strategii au funcționat, mai ales în tribunalele civile. De cele mai multe ori copiii sunt trimiși în final către părintele acuzat, pentru că acesta este cel care îi portretizează pe acuzatori drept nebuni. Și studiile ne arată că acele persoane nu-s nebune.”

Ziering spune și că, în acest caz, a fost șocant să descopere câți oameni au fost afectați de întâmplare. „Mia nu este atât de puternică. Toți ceilalți oameni care au investigat, persoane care și-au dat demisia sau au fost făcute să plece, nu și-ar fi riscat carierele ca să dea curs ficțiunilor ei. O mulțime de oameni au spus că ceva nu e-n regulă. Și ne-a șocat că Woody Allen a fost în terapie pentru comportament inadecvat față de copil, vreme de doi ani. El a făcut acest lucru public, pentru că cea mai bună apărare este atacul, așa încât discursul conform căruia Mia a inventat brusc această poveste pentru că este furioasă nu are sens. El a făcut terapie doi ani, nu ea a fost cea care a ieșit să vorbească despre asta. Uitați-vă la fapte înainte de a asculta zgomotul, pentru că zgomotul este ceea ce fac oamenii cu putere atunci când nu au o apărare bună.”

Privind Allen versus Farrow, vinovăția regizorului se conturează sinistru, așa că rămâne întrebarea: ne mai putem uita la filmele lui? E simplu, crede Ziering: „E multă artă realizată de oameni minunați, așa cum e și multă realizată de oameni problematici. Dar avem de ales, dacă știm oameni care fac lucruri îngrozitoare, dacă le dăm mai multă putere să le facă, și deci imunitate, încât să nu fie trași la răspundere. Analogia pe care o fac este că tatăl meu este un supraviețuitor al Holocaustului, iar eu citesc Heidegger. Dacă ar fi fost să contribui din punct de vedere financiar la munca și la viața lui, m-aș gândi de două ori înainte. Dacă știm ce face cineva și știm că îl susținem, îl ajutăm să facă acele lucruri și să-și țină victimele fără apărare, aici pun punct.”

Îi întreb în final dacă a-i oferi lui Dylan oportunitatea de a-și spune adevărul poate fi o modalitate de a-i face dreptate, în schimbul celei pe care ar fi trebuit să o livreze un sistem de justiție care nu pare capabil sau dornic să o facă. „Cred că toți beneficiem de adevăr atunci când acesta iese la iveală”, spune Kirby. „Dar noi nu suntem parte din sistem, nu putem face dreptate. Ce poate face Allen versus Farrow este să ajute sistemul să gestioneze cazurile de incest în viitor, pentru că este un lucru care a fost acoperit atâta vreme și oamenii încă nu îl înțeleg.”