Alina Tofan, despre eco-performance ca prilej de explorare personală: „Omul fără natură nu există”

Actrița, performera și artista multidisciplinară Alina Tofan a creat și s-a pus tot timpul în situații creative, iar în munca ei e interesată să includă eco-performance-ul.

Cu numele actriței Alina Tofan m-am întâlnit acum câteva luni, ascultând podcast-ul Reconectat. Mi-a atras atenția discursul ei și am decis că vreau să o descopăr și în mediul artistic, așa că m-am dus să văd performance-ul What is love? Baby don’t hurt me, de la Teatrul Apropo din București, în care joacă alături de Răzvan Omotă. Înainte de a-ncepe spectacolul care descrie etapele unei relații, eu și celelalte persoane prezente am fost invitate în sală, la locurile noastre, de către cei doi, care ne-au pus să răspundem la diverse curiozități (care, se va dovedi mai târziu, vor avea legătură cu subiectul performance-ului) cum ar fi ce este iubirea, când am spus ultima dată „te iubesc” sau ce alegem dintre dragoste sau sex. Întregul spectacol a contat pe implicarea publicului și l-a provocat să participe la contexte fizice și emoționale de care ne-am feri în mod normal în astfel de situații, dar care au arătat surprinzător de intime și emoționante.

După ceva timp, Alina mi-a acceptat invitația de a povesti despre drumul ei către actorie, cum se raportează la intersecția dintre artă și natură, explorarea eco-performance-ului și despre cum introduce această formă de artă în proiectele în care se implică.

Alina Tofan a crescut în Bacău. Copilăria i s-a părut magică, o perioadă cu care se conectează foarte des și în care a visat mult. A mers la grădiniță devreme, la 3 ani și 8 luni, fiind cea mai mică din grupa ei. Meseria de acum și-a ales-o și datorită acelei etape, „pentru că atunci când ne-a întrebat ce vrem să facem când o să fim mari, doamna educatoare mi-a spus că: „Uite, poți să spui actriță, că asta înseamnă că poți să faci de toate.” Când a zis asta, toți colegii au rămas impresionați.

Se uita la filme, seriale, desene animate, stătea foarte mult singură acasă în perioada aceea și învăța spaniola din telenovele. „Felul în care mă jucam era pe roluri și mă gândeam la cum s-ar îmbrăca personajul, indiferent că era o păpușă sau că eu interpretam.” Observa care e procesul, iar dorința de a fi actriță a venit natural. „Atunci când am mai crescut am început să-i dau voce, dar ea exista dintotdeauna.” Nu-și amintește vreun moment în care să se fi îndreptat spre altceva, mereu a vrut actorie.

Așa că asta a studiat, la UNATC, și a urmat tot acolo un master de Art-terapie prin teatru și artele spectacolului. A avut profesori cu care a rezonat „și care au fost niște revelații, dar am avut predominant exemple de așa nu.” Nu s-a regăsit în acel sistem de învățământ și a trăit sentimentul de inadecvare, îmi spune.

„Mi s-a părut că, pe lângă falsa iluzie care ți se creează, că ești liber, cu atât mai mult descoperi cușca în care ești și că nu e nici un fel de libertate.”

Avantajul ei a fost că „întotdeauna mi-a plăcut performance-ul și am avut lucrul ăsta în mine, de a-mi folosi corpul, de a explora.” Mergea la ateliere și a avut în permanență „întâlniri profesionale faine în perioada și de dinainte de facultate, și după, cât să rămân stabilă și încrezătoare în ceea ce-mi doresc cu adevărat, ceea ce-mi place și cum cred că se face meseria asta.” I se pare că UNATC-ul „nu se plasează antropologic, social, psihologic corect pe contextul în care trăim; lipsește contextul și rămâi sărăcăcios pentru că nu înțelegi valoarea pe care puterea cuvântului o are și cum poate schimba lumea.” A simțit din partea sistemului de învățământ o lipsă de responsabilizare. „Poate sunt idealistă, realizez și chestia asta, poate am avut pretenții nepotrivite, dar cred că e loc de mult mai mult.”

Acum, face un doctorat la UNArte, ce are ca temă artele performative de la live act la show multimedia. S-a dus acolo cu scopul de a-și teoretiza metodologia și de a o dezvolta pe cea pe care o lucrează în ultimii ani alături de colectivul ei, „adică eco-performance-ul, pe care îl introduc pe scena culturală românească de trei ani, și eco-meditația în mișcare.” Am întrebat-o, așadar, cum definește eco-performance-ul. Pentru ea, e forma de artă care răspunde cel mai mult nevoilor ei.

Este despre „corpul privit ca un teritoriu asupra căruia acționează natura, factorii exteriori, tot ce înseamnă mediu, în care ne include și pe noi, ca relație umană, toate relațiile, dinamicile de putere, problemele sociale, politice, culturale, spirituale, poetica corpului.”

În eco-performance, corpul este integrat mediului, nu e separat de el, așa cum spune Alina că se întâmplă în arta performativă de obicei, când accentul cade pe corp, aflat în lumina reflectoarelor. Eco-performance-ul, așadar, „e văzut cu totul, e ca un întreg. Nu omul e mai important decât natura și omul fără natură nu există.”

Ea și Georgiana Vlahbei, antropologă și artistă vizuală, au creat împreună PLASTIC Art Performance Collective, care a luat naștere în 2020. Este un colectiv artistic care reunește preocupările lor, „cele performative, explorările corporale, în care ne punem probleme și concepte atât de natură filosofică, antropologică, cât și performativă.” Lucrează cu diferite concepte, cum ar fi „deep ecology, deep spirituality, ecosophy, ecopoesis și toate astea dau naștere eco-performance-ului.” Au experimente foto-performative, instalații pop-up, artă-manifest, dar și intervenții în spațiul public: „ne centrăm activitatea pe instalații de obiect și performativitate, în toate formele.”

Un alt proiect care se înscrie în direcția artistică a Alinei este YAGORIA, derulat de Asociația MACAIA (formată din ea, Georgiana Vlahbei, alături de Paul Grec), prin PLASTIC Art Performance Collective. Este un eco-video-performance, varianta cea mai bună în care s-au regăsit interesele ei și ale Georgianei, pentru că pe amândouă le preocupă „ritualul, recontextualizarea lui, ce rost mai are într-o lume mereu în schimbare, care e tot mai tehnologizată și care deseori pune sub semnul întrebării magia, posibilitatea lucrurilor care se întâmplă prin hazard.” Proiectul a apărut ca o necesitate de a încerca „să ne răspundem noi întrebărilor ăstora pe care le-am tot adresat colectivului nostru.” Filmul vorbește despre „cât de mult am intervenit noi, oamenii, în natură, și cât de mult rău rămâne în urma noastră, cât de mult plastic, cât de multă distrugere.” Filmările au avut loc în pădurea Snagov și în Delta Văcărești și „era plin de plastice, de tot felul. Nu poți să nu te gândești, când vezi că lucrurile alea ajung în apă, că stau exact prin locurile prin care natura ar trebui să stea liberă, nu sufocată, PET lângă PET.” Alina se consideră o militantă pentru natură și păstrarea ei în cea mai pură formă. E împotriva manifestatului prin violență, iar ea și Georgiana nu se regăsesc în acest tip de protest pentru a apăra natura. Nu crede că o persoană face rău cu bună intenție, ci mai degrabă „că apare tocmai dintr-o lipsă de educație, de atenție, dintr-o deconectare de noi. Criza de mediu e, de fapt, o criză pe care noi o trăim cu noi înșine și proiectul ăsta fix despre asta a vorbit cel mai bine din ce am făcut până acum.”

La final vorbim despre performance-ul What is love? Baby don’t hurt me, în care o și văzusem și care a pornit de la tema iubirii, pe care Alina a explorat-o constant în lucrările ei. L-a creat în 2020 și totul a început ca o joacă cu întrebările și amintirile ei.

L-a numit jurnal autobiografic, dar este o biografie comună, care se referă „la lucruri pe care le-am văzut, poate la referințe culturale comune, cele zece semne de care cu toții am auzit, că am vrut sau că n-am vrut, într-o revistă în copilărie măcar. Sunt foarte multe clișee care ne fac să avem o părere idealizată despre iubire, care ne îngrădește foarte mult libertatea, viziunea și felul în care trăim viețile.”

N-a intrat tot din căutarea ei în spectacol, dar a încercat să surprindă cât de mult a putut. Îi place faptul că spectacolul se modifică, e viu și e din ce în ce mai mult spre comedie, ceea ce înseamnă că „începe să aibă un răspuns mult mai detașat, mai amuzant, în care îmi permit să mă joc mai mult.

În spectacolul What is love? Baby don’t hurt me i se pare că se diseminează toate întrebările pe care și le pune ca parte din procesul creativ. Însă performance-ul i-a scăpat și a dobândit o viață proprie, așa că Alina spune că acum vede că nu mai e responsabilitatea ei. Ea a gândit conceptul și l-a scris, „dar ce se întâmplă mai departe devine despre întâlnirea cu publicul. E o caracteristică a felului în care lucrez și poate o semnătură personală, dar cred foarte mult că întâlnirea dintre o creație artistică și public e un spectacol în sine.”

Așa că încearcă să-și dea seama că toate performance-urile și proiectele sunt într-un fel despre ea și într-un fel despre noi toți. Și îi place atunci când „limita între viață și artă se topește și îți e greu să spui unde începe viața și unde începe arta.”