Alain de Botton – filosofia pentru viata

Alain de Botton se considera un autor norocos. Si chiar este. Pasionat de filosofie, istorie, arta, arhitectura (printre altele), de Botton a reusit, in cei peste 20 de ani de cand se ocupa cu scrisul nu doar sa traiasca exclusiv de pe urma cartilor sale (si a unor activitati adiacente), dar si sa adune o avere la care cei mai multi nici macar nu viseaza (e vorba de cifre cu sase zerouri). De ce am pomenit despre pasiunile enumerate mai sus? Pentru ca tocmai aceste domenii se regasesc in cartile sale devenite best-sellers. Da, Alain de Botton si-a facut o misiune din a dezbraca filosofia si arta de hainele lor scortoase si a le face accesibile publicului larg – un fel de rebranding menit sa le revalorizeze in folosul vietii de zi cu zi a oamenilor obisnuiti.

S-au nascut astfel carti precum Cum iti poate schimba Proust viata (primul sau succes major), Arta ca terapie, Arhitectura fericirii, Religia pentru atei, Cum sa ne gandim mai mult la sex (toate publicate, in Romania, de Editura Vellant).

Alain de Botton spune ca, dincolo de sansa de a se afla la locul potrivit in momentul potrivit, a muncit mult ca sa ajunga aici. Nascut in Elvetia, intr-o familie de emigranti evrei bogati (a carei avere a fost estimata in 1999 la peste 200 milioane de lire sterline), scriitorul isi descrie copilaria ca fiind tihnita material si deprivata emotional. La varsta de opt ani, parintii il trimit la un boarding school in Oxford, dupa care isi continua studiile de istorie si filosofie la cele mai bune scoli (Cambridge, Kings College, Harvard). Se pregatea pentru o cariera academica, dar – dupa cum mi-a marturisit si mie, si altor jurnalisti – scolile din Anglia l-au dezamagit: „nu te invata nimic din ceea ce ai nevoie in viata. Spre totala dezaprobare a severului sau tata, isi abandoneaza doctoratul pentru a deveni scriitor freelancer. (Nici macar primul milion de carti vandute se pare ca nu l-a imblanzit pe tatal sau, pentru care o astfel de cifra reprezenta firimituri.)

Poate tocmai pentru ca si-a construit succesul cu greu si prin forte proprii (scriitorul sustine ca tatal sau i-a asigurat doar educatia, dupa care a trebuit sa se descurce singur), Alain de Botton e iute la manie si pare total lipsit de simtul autoironiei in fata criticii – e de notorietate violenta cu care a raspuns unui critic de la The New York Times, in 2009, caruia i-a spus, printre altele: „Te voi uri pana la moarte, reactie pe care, ulterior, a regretat-o. Astfel de izbucniri temperamentale sunt, totusi, rare – cel putin in public. Iar cartile sale si discursurile pe care le tine pe teme legate, in general, de viata de zi cu zi si problemele emotionale ale existentei moderne, arata publicului un tip simpatic, ce pare sa-si cunoasca emotiile, sa si le stapaneasca, sa le conceptualizeze si, mai mult, sa livreze altora idei care sa-i ajute sa treaca mai usor prin caruselul emotional al vietii. Dialogul care urmeaza l-am purtat pe Skype, iar ecranul computerului imi arata un barbat calm, zambitor si sincer.

ELLE: In completarea micului portret pe care il voi scrie in deschiderea acestui articol, vrei sa-ti faci o descriere personala pentru cititoarele noastre?
Alain de Botton: M-as descrie drept un intelectual – nu in sensul ca am citit multe carti, ci pentru ca sunt un om caruia ii place sa gandeasca. Cred ca oamenii pot fi impartiti dupa ceea ce fac atunci cand au o problema. Unii stau de vorba cu prietenii, altora le place sa alerge, altii muncesc din greu, se uita la televizor sau mai stiu eu ce fac. Eu iau un pix si o foaie de hartie si incep sa disec problema. Ceea ce-mi place cel mai mult in viata e sa ma gandesc. La orice. Sa iau un subiect, sa-l disec, sa-l inteleg, sa-l fac logic pentru mine. Asta e ceea ce am facut ani la rand in cartile mele, iar acum o fac si in alte formate – filme scurte, conferinte sau activitati in cadrul institutiei pe care o conduc, School of Life. Tot ceea ce fac se rezuma, de fapt, la acelasi lucru: sa desfac in bucati problemele care ma intereseaza. Cele mai multe tind sa fie probleme emotionale, fie ca se invart in jurul banilor, al politicii sau orice altceva. E vorba despre emotii si despre experientele personale ale fiintei umane – acesta este mereu punctul de pornire.

ELLE: As vrea sa raspunzi si tu la intrebarea care apare in preambulul cartii tale Cum iti poate schimba Proust viata: ce-ai face daca s-ar anunta ca peste cateva zile e sfarsitul lumii?
A.d.B.: Ha, ha, ha! Ei bine, cred ca Proust a raspuns cel mai bine la intrebarea asta. Ceea ce spune el e ca nu-i nevoie neaparat sa ne schimbam viata. Viata noastra e OK asa cum e, doar ca nu reusim s-o pretuim – pur si simplu pentru ca ne-am obisnuit cu ea. Dar daca ajungi in situatia de a mai avea doar cateva zile de trait, atunci realizezi brusc ca ai o viata frumoasa si ca nu ti-ai dat seama de asta.

ELLE: Deci e greu sa fii fericit pana nu survine o situatie de criza?
A.d.B.: Uite, eu cred ca e foarte greu sa fii fericit. Fericirea e aproape imposibila pentru fiinta umana, pentru mai mult de cateva minute. Cred ca nici nu avem nevoie de fericire. Dupa parerea mea, oamenii au fost facuti sa supravietuiasca, sa creasca, sa se dezvolte, dar nu sa fie linistiti. Budismul e o filosofie foarte interesanta pentru ca sustine ca poti incerca sa te golesti de dorinte, sa nu mai vrei nimic si sa sfarsesti astfel prin a-ti gasi pacea si stabilitatea. Cred ca asta e visul multor oameni – visul acelei vacante in care sa uiti de toate, sa te golesti, sa te linistesti. Eu cred ca asta-i imposibil, pentru ca noi vrem tot timpul ceva nou. Si luptam mereu si mereu pentru a obtine ceva, ca apoi sa ne dorim mai mult (sau altceva). Astfel incat suntem, in mod constant, anxiosi. Cred ca anxietatea si frica sunt o conditie a vietii. Viata e infricosatoare, iar oamenii sunt foarte sensibili, chiar daca nu recunosc asta.

Asa ca fericirea e foarte greu de atins, iar dragostea adevarata si conexiunea cu o alta fiinta umana sunt imposibile altfel decat pentru cateva momente. Filosofia mea de viata e una realista. Cred ca ne ghidam dupa prea multe iluzii. Tanjim dupa siguranta si ne imaginam ca daca am avea bani si iubire ne-am putea gasi linistea. Ei bine, nu putem. A trai inseamna a fi in primejdie, pentru ca in orice moment se poate intampla ceva si cred ca asta e motivul pentru care suntem atat de anxiosi. Cred ca e cazul sa devenim constienti de asta, chiar daca e trist.

Cred ca lumea moderna e victima visului american de perfectiune. Ne imaginam ca daca avem o economie si o tehnologie dezvoltata vom atinge perfectiunea. Desi nu sunt o persoana religioasa, ma atrage foarte mult genul de pesimism religios precum cel iudaic sau crestin. Ideea ca viata omului sta sub conditia pacatului, a imperfectiunii. Omul nu poate fi perfect, doar Dumnezeu e perfect, si ingerii.

ELLE: Dar oamenii adora perfectiunea atat de mult incat, chiar daca viata nu e perfecta, macar incercam s-o facem sa para perfecta – cel putin pe Facebook.
A.d.B.: Hmm… Asa e, iar asta nu se intampla doar pe Facebook sau alte retele, ci si in viata de zi cu zi. Te intreaba cineva „Ce mai faci?, iar tu raspunzi „Bine. E extrem de greu sa raspunzi cinstit, sa arati cine esti de fapt. Cea mai mare parte a vietii e o minciuna, o sarada, un teatru. De ce? Nu pentru ca e ceva in neregula cu noi, ci pentru ca trebuie sa calculam bine in fata cui putem fi cinstiti. Sunt foarte putini. Dupa mine, despre asta ar trebui sa fie arta. In cinema, in muzica, in literatura ar trebui sa putem gasi viata asa cum e ea in realitate. Iar asta se intampla uneori. Arta, in cele mai bune forme ale sale, descrie viata cu onestitate si cred ca de aceea avem nevoie de arta – ca o forma opusa sentimentalismului.

ELLE: Dar nu mi-ai spus cum ti-ai petrece ultimele zile din viata.
A.d.B.: Ce as face in ultimele mele zile… Hmm… Nu stiu. Depinde de starea de spirit in care m-as afla. Daca as fi in relatii bune cu copiii mei, as decide sa-mi petrec timpul cu ei; daca sotia mea si cu mine am fi intr-o perioada buna, as vrea sa fac ceva impreuna cu ea. Dar poate intr-o alta perioada mi-as gasi o amanta si as pleca undeva cu ea… Serios, depinde. Nu stiu de ce am judeca oamenii in functie de felul in care si-ar petrece ultimele zile. Nu cred ca acolo vom gasi adevarul ultim, nu e momentul esential al unei vieti.

ELLE: Dar care sunt pentru tine valorile cele mai importante ale vietii? Sau, daca vrei, mai simplu, ce-ti place in viata?
A.d.B.: Pentru mine, cel mai important e sa gandesti si sa creezi. Arta e importanta, fie ca o creezi sau ca faci parte din public. Altfel, cred ca iubirea e importanta, sexul e grozav, sa calatoresti poate fi placut, sau sa-ti faci un nou prieten… sunt multe lucruri frumoase in viata. Cerul, painea proaspata, lamaile, smochinele, o baie calda, o masina si un drum bun intr-o noapte tarzie… sunt multe lucruri care-mi plac.

ELLE: Am auzit ca preferi mai degraba compania femeilor decat pe cea a barbatilor. E adevarat?
A.d.B.: E adevarat. Stii, e foarte greu sa fii barbat. Trebuie sa fii intotdeauna puternic – in ciuda a ceea ce se spune despre „barbatul nou, sensibil si deschis. Trebuie, de asemenea, sa fii puternic si in compania barbatilor, ceea ce e foarte dificil. Majoritatea barbatilor sunt foarte primitivi emotional si trebuie sa se imbete rau de tot ca sa se poata deschide sufleteste, si dupa ce se imbata o sa-ti spuna „te iubesc, ca a doua zi sa se comporte de parca n-ar fi avut nici o conversatie cu o seara inainte. Iar asta-i stanjenitor. Pe cand cu femeile, sau cu majoritatea lor, poti avea o conversatie la un nivel emotional mult mai adanc. Poti sa-i spui unei femei ce te sperie sau ce-ti place fara a te simti jenat, pe cand cu un barbat iti ia mult mai mult timp sa ajungi la astfel de conversatii. Nu stiu de ce e asa, dar e destul de plictisitor sa ai de-a face cu barbatii. Bine ca exista femeile!

ELLE: Proust a scris In cautarea timpului pierdut din dorinta de a ajuta oamenii, la fel cum a facut si tatal sau, un reputat medic. Și tu pari manat de aceeasi dorinta.
A.d.B.: Da, categoric. Ma atrage foarte mult ideea ca o carte poate ajuta pe cineva. Chiar daca pare o idee ciudata. Adica in ce fel poate o carte sa te ajute? Eu cred ca o carte ajuta explicand un aspect dificil din viata cititorului si, de asemenea, aratandu-i acestuia ca nu e singurul care are o anumita problema – creand o anumita comunitate, chiar un fel de prietenie. Asa ma ajuta pe mine cartile si, la randul meu, incerc sa scriu carti de felul celor care-mi plac.

ELLE: Dar exista vreo legatura intre cartile pe care le scrii si tatal tau, de felul celei dintre romanul lui Proust si tatal sau?
A.d.B.: E posibil. Cred ca toti incercam adesea sa rezolvam problemele parintilor nostri prin ceea ce facem in viata. Suntem singura generatie care raspunde la problemele parintilor si incearca sa le rezolve intr-un fel – deci poate ca si eu o fac. Tatalui meu ii placea sa citeasca, dar n-a avut niciodata timp sa o faca atat de mult cat si-a dorit. Deci poate ca citesc eu pentru el.

ELLE: Cred ca ai obosit sa ti se puna intrebari despre relatia cu tatal tau, nu?
A.d.B.: Da, e-adevarat. Pe masura ce imbatranesc, ma intereseaza din ce in ce mai putin copilaria (desi stiu ca suntem formati de copilarie). Poate pentru ca sunt adult de atat de mult timp deja, simt nevoia sa vorbesc mai curand despre mine asa cum sunt acum decat despre copilarie.
Amandoi parintii mei au fost oameni buni. Poate ca nu au fost cei mai buni parinti, dar erau oameni interesanti. Sunt sigur ca au facut tot ce-au putut ei mai bine. Cred, insa, ca dupa ce treci de 14 ani trebuie sa incetezi sa te mai plangi de parintii tai. Eu am trecut de momentul acela. Viata e grea pentru toata lumea si cine stie daca copiii mei nu ma vor judeca atunci cand vor creste. Vine o vreme in viata cand treci de la statutul de fiu sau fiica la cel de parinte, iar asta schimba felul in care iti privesti parintii. Treci in tabara parintilor, a adultilor.

ELLE: E greu in tabara parintilor?
A.d.B.: Da, e foarte greu. Pentru ca viata copiilor tai e grea, pentru ca viata e grea pentru toata lumea. Sa fii parinte inseamna sa fii zidul neclintit de protectie de care se lovesc copiii tai zilnic, ceea ce e destul de plictisitor. Iti dezamagesti mereu copiii, care nu inteleg de ce nu pot avea un computer in camera lor, de exemplu, de ce sa faca o anumita tema sau de ce trebuie sa mearga in vizita la tot felul de rude ciudate. Esti mereu cel care vine cu vesti proaste, cu interdictii de tot felul. Dar n-ai incotro, copiii nu au destul autocontrol, asa ca nu-i poti lasa sa faca ce vor. Mi-ar placea sa le spun: „Stiti ceva, nu eu sunt cel care am facut regulile vietii. Mai bine va dati voi singuri seama care-i problema cu computerul ala. Dar desigur ca nu poti face asta cand esti responsabil pentru un copil de 8 ani. In orice caz, e greu.

ELLE: Ai o relatie buna cu copiii tai?
A.d.B.: Da, suntem foarte apropiati. Inainte credeam ca pentru asta iubirea e de-ajuns. Ca e suficient sa fii bun cu ei. Dar acum realizez ca nu-i asa. Poti fi cel mai dragut parinte – si cred ca sotia mea si cu mine suntem extrem de draguti si buni cu ei –, dar asta nu inseamna ca nu exista probleme. Pentru ca viata vine cu probleme.

ELLE: Cartile si discursurile tale par sa reflecte un om cu o viata emotionala destul de echilibrata. E adevarat sau e o aparenta, ceva la care doar aspiri?
A.d.B.: Cred ca, daca-mi citesti cartile cu atentie, nu las impresia ca am toate raspunsurile. Sunt modest. Recunosc ca sunt destul de nebun, ca de fapt toata lumea e asa. Deci e vorba mai curand de o aspiratie, o tentativa de a cauta intelepciunea, echilibrul mintal. In acelasi timp, cred ca nu sunt chiar complet bizar, si cred ca de fapt nimeni nu e. Ce ma face pe mine putin diferit e faptul ca eu ma gandesc ceva mai mult decat altii la „nebunia mea si o pun in cuvinte. In unele privinte poate sunt putin mai intelept decat altii, dar compensez prin faptul de a fi destul de nebun in altele.

ELLE: De exemplu?
A.d.B.: De exemplu, reactionez exagerat uneori. Cand primesc vesti proaste intru in panica. Da, ma panichez usor – cred ca pot fi descris ca o persoana ale carei reactii sunt prea puternice. Cand ceva merge prost ma supar foarte tare, sunt foarte ingrijorat, dar cand lucrurile merg bine sunt extrem de fericit. Totul e la extreme in cazul meu – acesta e genul meu de nebunie.

ELLE: Si sotia ta cum e? De ce ai ales-o pe ea sa-ti fie sotie si nu alta iubita pe care ai avut-o?
A.d.B.: Sotia mea e foarte rezervata emotional si tacuta. Cred ca asta m-a ajutat foarte mult, in contrast cu excitabilitatea mea. Da, cred ca linistea, tacerea ei m-au atras. Si forta ei, in acelasi timp. E o femeie linistita, puternica, sigura pe ea. Cred ca astea sunt motivele pentru care am ales-o.

ELLE: Ai multi fani in Romania si ti s-au tradus multe carti. Cred ca o vizita in tara noastra ar face destul de multa valva. Exista sanse sa se intample asta?
A.d.B.: Sper. Mi-ar placea. E foarte incitant pentru mine, pentru ca, desi e o tara cu care nu am nici o legatura personala, in ultimii ani am inceput sa intru in contact cu tot mai multi cititori – oameni care imi trimit e-mail-uri sau mesaje si cu care comunic. E un sentiment placut sa descopar o tara noua pentru mine. Deci sper sa ajung in Romania intr-o zi.

Foto: Photoland/Corbis Images

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK