Luna trecuta am participat la lansarea cartii tinarului confrate Mihai Fulger, Noul val in cinematografia romaneasca, desfasurata in spatiul cochet de la Orange Concept Store (daca se considera ca fac reclama, se poate schimba „Orange” cu „Green”, „Red”, „Yellow” sau orice alta culoare).
Volumul a aparut la editura ART si contine 12 interviuri (realizate de Fulger) cu 12 dintre cineastii reprezentativi ai momentului, cu virste cuprinse intre Nae Caranfil si Corneliu Porumboiu. Fiecare interviu este precedat de o prezentare a regizorului respectiv si urmat de o scurta parere critica a unui comentator de film – printre care sussemnatul.
A fost o dezbatere pasionanta, cel putin pentru cei implicati (nu stiu cit si pentru public, desi – vorba aia – daca n-au plecat, inseamna ca i-a „tinut'!). Chiar daca unii dintre cei invitati (Cristi Puiu, Cristi Mungiu, Tudor Giurgiu…) n-au putut sa participe, chiar daca nici criticii nu au fost prezenti in toto, discutia s-a legat fara mari insistente din partea autorului-moderator, dovedind inca o data ca formula mesei rotunde este preferabila lansarilor „ca la carte' care faceau legea pina nu demult.
Inca de la-nceput a fost dezbatuta sintagma „nou val', in ce ma priveste sustinind ca ea are o valoare mai curind „comerciala', fiind vorba de un grup destul de neomogen din punct de vedere al esteticilor propuse, al influentelor si „afinitatilor' – pe scurt, de feluri diferite de a face cinema.
Desi de virste apropiate, ceea ce ne indreptateste sa vorbim despre o generatie, regizorii „noului val' sint – in general – individualitati mai mult sau mai putin puternice, unite, ce-i drept, de un simt al urgentei. In interventia sa, Catalin Mitulescu a insistat tocmai pe ideea acestor „afinitati', reprosind – indirect – criticilor ca verdictul lor nu este corelat cu o consonanta cu regizorii, de filmele acestora sau cu „spiritul de generatie' (daca am inteles bine…).
Or, eu nu cred ca poti avea afinitati „in bloc', cu toti membrii unui grup! Cu-atit mai mult cu cit grupul nu este (prin natura lui) omogen. Poti simti afinitati cu un individ sau altul, dar, daca esti critic, e mai important sa pui umarul la impunerea lor, increzator in valoarea fiecaruia si indiferent de „afinitatea' ta cu X sau cu Y.
Asta se cheama solidaritate. Iar solidaritatea e bine sa se manifeste in situatii de criza, cind diferentele (de temperament, estetica etc.) trebuie sa dispara pentru a face loc strategiilor de grup. Cind solidaritatea se sprijina numai pe „afinitati' (gen amicitii intre regizor si critic), nu se mai poate vorbi de strategie, ci de spirit de gasca. In ce ma priveste, eu pledez pentru obiectivitate (daca se poate, fara „afinitate'!) si pentru solidaritate (atunci cind e cazul). In felul acesta iti respecti meseria si-ti onorezi moralitatea.
Articol publicat in ELLE Mai 2007