N-am fost niciodata una dintre acele fete care isi planifica nunta de la virsta de cinci ani. Eram prea ocupata sa ma joc cu fratele meu si sa aduc in casa tot felul de animale fara stapin, spre disperarea parintilor nostri (din fericire, doar el a ramas la aceasta pasiune, eu m-am reorientat catre ceva mai stylish). Cum nu prea ma dadeam in vint dupa ideea de a fi casatorita, nu m-am grabit deloc sa-mi pun pirostriile.
In ultimii ani, eu si iubitul meu am participat la nenumarate nunti, asistind fericiti cum toti cei din jurul nostru isi oficializau relatiile. Dar cercul se stringea din ce in ce mai mult! Dupa citeva pahare de sampanie, incepea asaltul: „Acum e rindul vostru! Voi urmati la altar!'. Aparent zimbeam amuzati, dar nu prea era risul nostru! Ba chiar ajunseseram sa respingem agasati ideea: „Acum, daca tot ai adus in discutie chestia asta, trebuie sa-ti spunem ca n-avem deloc in intentie s-o facem!'.
Eram impreuna de opt ani, fericiti si feriti de orice incercare care ar fi putut sa ne dea peste cap relatia, cind Alex mi-a cerut, in cele din urma, mina. Sa spun „da' n-a fost deloc complicat – deja ma simteam maritata in sufletul meu, daca nu chiar si in ochii tuturor cunoscutilor. Facuseram citiva pasi majori in directia asta: aveam o ipoteca si ne puseseram la comun colectiile de CD-uri. Asa ca pot spune ca am abordat ziua nuntii cu o oarecare nonsalanta. Ce s-ar fi putut schimba intre noi? Pina la urma, casatoria este doar un petec de hirtie, nu-i asa?! Ei bine, nu e chiar asa!
Cererea a venit intr-o noapte, dupa mai multe pahare de vin, asa ca detaliile sint un pic incetosate. Imi amintesc ca eram foarte dragastosi unul cu celalalt si ca am primit din partea casei o sticla de sampanie. A doua zi, mama a oftat usurata la celalalt capat al firului, atunci cind am sunat-o, ca sa-i anunt marea veste (cred ca era un pic ingrijorata de lipsa mea de preocupare in acest sens!). Trebuie sa recunosc ca si eu eram destul de incintata, dar intr-un mod foarte potolit. Nu aveam impresia ca mi se schimba viata pentru totdeauna, totul imi parea mai degraba firesc, natural, lejer. Aveam in fata exemplul parintilor mei, casatoriti de peste 30 de ani, asteptind cu entuziasm sa devina bunici. Si asta imi era de ajuns ca sa ma linisteasca: mariajul nu este un iad si nici o cale sigura de a-ti distruge relatia cu persoana iubita.
Nu era nici un pericol din partea mea sa ma transform intr-o mireasa imposibila, genul pe care o parasesc toate domnisoarele de onoare, satule sa-i mai suporte iesirile isterice. Am cumparat doar o singura revista dedicata mireselor (pe vremea aceea nu exista ELLE Mariaj!) si am ascuns-o sub pat, de parca ar fi fost o publicatie pornografica.
Am refuzat sa folosesc cuvintul „logodnic', intrucit mi se parea ca suna usor ridicol. Uram ideea de a deveni un cliseu pe doua picioare, viitoarea mireasa obsedata de „ziua cea mare'. Pe masura ce se apropia data cu pricina, eram mai degraba stresata de cite mai am de facut decit de „magnitudinea evenimentului'. Ma bucur sa spun ca n-am ajuns vreo „epava nervoasa' si nici nu m-am intrebat vreo secunda daca sint convinsa 100% ca vreau sa fac asta. Nu aveam impresia ca traiesc un moment crucial si nici nu ma gindeam la ziua cea mare, cu Z si M mare.
Asa ca probabil va sta pe buze intrebarea: „Si la ce naiba te-ai mai maritat?'. Sa nu ma intelegeti gresit, nu sint nici nerecunoscatoare si nici sceptica. Dupa doi ani de la acea minunata si insorita zi, ador ideea de a fi casatorita si nu-mi pare deloc rau ca am facut-o! Dar trebuie sa recunosc ca am fost putin luata prin surprindere de faptul ca viata mea intr-adevar s-a schimbat, desi mi se parea ca, dupa opt ani, relatia noastra nu prea mai avea multe ascunzisuri.
Pentru generatia mamelor noastre, casatoria insemna „fuga de la parinti', mutatul impreuna, o oarecare stabilitate financiara si chiar… primul contact sexual. Mariajul era o noua frontiera, o schimbare radicala in viata. Nu si pentru mine! Ne cumparaseram apartamentul in care locuiam in urma cu cinci ani, amindoi aduceam bani in casa si – cum sa o spun oare cit mai eufemistic cu putinta? – n-am simtit neaparat nevoia de a purta o rochie alba la nunta.
Dar schimbarile pe care le-am remarcat sint mult mai subtile. Lucruri mici, de genul ezitarii cu care ma refeream la Alex. Dupa opt ani in care l-am prezentat drept „iubitul' si „prietenul' meu, acum trebuia sa-i spun „sotul' meu. Totusi, in situatii oficiale, cum ar fi cind reclamam ceva administratorului, noul meu statut parea ca-mi confera o oarecare importanta. „Eu si sotul meu nu sintem deloc multumiti de serviciile de curatenie.' Ei, cum vi se pare? Nu-i asa ca inspir seriozitate si prestanta?!
Page: 1 2