Adevarul despre casatorie

N-am fost niciodata una dintre acele fete care isi planifica nunta de la virsta de cinci ani. Eram prea ocupata sa ma joc cu fratele meu si sa aduc in casa tot felul de animale fara stapin, spre dispe­ra­rea parintilor nostri (din fericire, doar el a ramas la aceas­ta pasiune, eu m-am reorientat catre ceva mai sty­lish). Cum nu prea ma dadeam in vint dupa ideea de a fi ca­satorita, nu m-am grabit deloc sa-mi pun pirostriile.

In ultimii ani, eu si iubitul meu am participat la nenumarate nunti, asistind fericiti cum toti cei din jurul nostru isi oficia­lizau relatiile. Dar cercul se stringea din ce in ce mai mult! Dupa citeva pahare de sampanie, incepea asaltul: „Acum e rindul vostru! Voi urmati la altar!'. Aparent zimbeam amuzati, dar nu prea era risul nostru! Ba chiar ajunseseram sa respingem agasati ideea: „Acum, daca tot ai adus in discutie chestia asta, trebuie sa-ti spunem ca n-avem deloc in intentie s-o facem!'.

Eram impreuna de opt ani, fericiti si feriti de orice incercare care ar fi putut sa ne dea peste cap relatia, cind Alex mi-a cerut, in cele din urma, mina. Sa spun „da' n-a fost deloc complicat – deja ma simteam maritata in sufletul meu, daca nu chiar si in ochii tuturor cunoscutilor. Facuseram citiva pasi majori in directia asta: aveam o ipoteca si ne puseseram la comun colectiile de CD-uri. Asa ca pot spune ca am abordat ziua nuntii cu o oarecare nonsalanta. Ce s-ar fi putut schimba intre noi? Pina la urma, casatoria este doar un petec de hirtie, nu-i asa?! Ei bine, nu e chiar asa!

Cererea a venit intr-o noapte, dupa mai multe pahare de vin, asa ca detaliile sint un pic incetosate. Imi amintesc ca eram foarte dragastosi unul cu celalalt si ca am primit din partea casei o sticla de sampanie. A doua zi, mama a oftat usurata la celalalt capat al firului, atunci cind am sunat-o, ca sa-i anunt marea veste (cred ca era un pic ingrijorata de lipsa mea de preocupare in acest sens!). Trebuie sa recunosc ca si eu eram destul de incintata, dar intr-un mod foarte potolit. Nu aveam impresia ca mi se schimba viata pentru totdeauna, totul imi parea mai degraba firesc, natu­ral, lejer. Aveam in fata exemplul parintilor mei, casatoriti de peste 30 de ani, asteptind cu entuziasm sa devina bunici. Si asta imi era de ajuns ca sa ma linisteasca: mariajul nu este un iad si nici o cale sigura de a-ti distruge relatia cu persoana iubita.

Nu era nici un pericol din partea mea sa ma transform intr-o mireasa imposibila, genul pe care o parasesc toate domnisoarele de onoare, satule sa-i mai suporte iesirile isterice. Am cumparat doar o singura revista dedicata mireselor (pe vremea aceea nu exista ELLE Mariaj!) si am ascuns-o sub pat, de parca ar fi fost o publicatie pornografica.

Am refuzat sa folosesc cuvintul „logodnic', intrucit mi se parea ca suna usor ridicol. Uram ideea de a deveni un cliseu pe doua picioare, viitoarea mireasa obsedata de „ziua cea mare'. Pe masura ce se apropia data cu pricina, eram mai degraba stresata de cite mai am de facut decit de „magnitudinea evenimentului'. Ma bucur sa spun ca n-am ajuns vreo „epava nervoasa' si nici nu m-am intrebat vreo secunda daca sint convinsa 100% ca vreau sa fac asta. Nu aveam impresia ca traiesc un moment crucial si nici nu ma gindeam la ziua cea mare, cu Z si M mare.

Asa ca probabil va sta pe buze intrebarea: „Si la ce naiba te-ai mai maritat?'. Sa nu ma intelegeti gresit, nu sint nici nerecunoscatoare si nici sceptica. Dupa doi ani de la acea minunata si insorita zi, ador ideea de a fi casatorita si nu-mi pare deloc rau ca am facut-o! Dar trebuie sa recunosc ca am fost putin luata prin surprindere de faptul ca viata mea intr-adevar s-a schimbat, desi mi se parea ca, dupa opt ani, relatia noastra nu prea mai avea multe ascunzisuri.

Pentru generatia mamelor noastre, casatoria insemna „fuga de la pa­rinti', mutatul impreuna, o oarecare stabilitate financiara si chiar… primul contact sexual. Mariajul era o noua frontiera, o schimbare radicala in viata. Nu si pentru mine! Ne cumparaseram apartamentul in care lo­cuiam in urma cu cinci ani, amindoi aduceam bani in casa si – cum sa o spun oare cit mai eufemistic cu putinta? – n-am simtit neaparat nevoia de a purta o rochie alba la nunta.

Dar schimbarile pe care le-am remarcat sint mult mai subtile. Lucruri mici, de genul ezitarii cu care ma refeream la Alex. Dupa opt ani in care l-am prezentat drept „iubitul' si „prietenul' meu, acum trebuia sa-i spun „sotul' meu. Totusi, in situatii oficiale, cum ar fi cind reclamam ceva admi­nistratorului, noul meu statut parea ca-mi confera o oarecare importanta. „Eu si sotul meu nu sintem deloc multumiti de serviciile de curatenie.' Ei, cum vi se pare? Nu-i asa ca inspir seriozitate si prestanta?!

Cristi, sotul prietenei mele cele mai bune, se jura ca, de cind s-a casatorit, femeile il remarca mai mult ca in trecut. Nu pot spune acelasi lucru despre Alex al meu, dar trebuie sa recunosc ca astept in secret ziua in care un strain ma va opri pe strada, invitindu-ma la o cafea, iar eu il voi refuza cu un zimbet dulce: „Multumesc, dar ma asteapta sotul meu!'.

Casatoria m-a facut sa ma gindesc mai mult si la familia mea. Mi-am petrecut intervalul 20-30 de ani acordind mai multa atentie cercului nostru de prieteni si in­cer­cind sa evit cit mai mult reuniunile de familie, pe care le percepeam aproape ca pe o corvoada. Acum mi-am reconsi­derat cu totul pozitia: nu mi se pare nimic mai emotionant decit sa-ti vezi parintii mindri si fericiti in ziua nuntii tale. Dupa ce mi-am petrecut toti anii copilariei si adolescentei hoinarind pe strazi cu bicicleta, alaturi de fratele meu, am fost foarte miscata sa-l vad cum se agita ca totul sa iasa bine si muscindu-si limba ori de cite ori deveneam prea autoritara. In fond, eram mireasa si mi se permitea orice, chiar daca intr-o zi obisnuita n-as fi scapat asa usor! Si-apoi, acum am o familie mult mai numeroasa.

La nunta noastra, micul Robert, nepotul lui Alexandru, in virsta de cinci ani, mi-a zis ca sint noua lui matusica. Acest rol, recent dobindit, m-a umplut de bucurie: da, acum sint matusa Crina si-mi voi lua „functia' in serios! La rindul lui, Alex traieste aceleasi sentimente: dintotdeauna s-a inteles bine cu fratele meu, dar acum e mindru ca are un „cumnat'!

Dar lucrul care imi place cel mai mult este ca toti cei din jurul nostru sint mai constienti de relatia noastra. Nu numai ca eu si Alex sintem de o vesnicie impreuna, dar aceasta „vesnicie' a fost lipsita de orice eveniment major: fara certuri si mini-despartiri, fara suisuri si coborisuri spectaculoase. Pur si simplu eram impreuna si eram fericiti asa.

Dupa citiva ani, relatia noastra devenise practic invizibila pentru restul lumii. Noi eram cuplul solid la care prietenii veneau sa se plinga si sa gaseasca un pat in plus si un cuvint de incurajare atunci cind treceau printr-o despartire. Cuplul a carui casa era intotdeauna deschisa pentru petreceri. Cuplul care parea de nedespartit.

Noi eram Crina&Alex, fara pauze intre numele noastre. Asa ca nunta noastra a insemnat si o afirmare cu „voce tare' a relatiei noastre si asta mi se pare minunat! Ne-am adunat cu totii intr-o gradina idilica, pentru a da de stire ca noi doi sintem o familie acum! Poate ca vi se pare un pic copilaros, dar eu chiar am savurat toata atentia de care ne-am bucurat in acea zi. Nu si Alex, genul mai timid, care s-a simtit un pic timorat in timpul primului dans, cu atitea perechi de ochi atintite asupra lui. Dar pot spune cu mina pe inima ca adora sa poarte verigheta, ba chiar a inceput sa le observe si pe ale altora si asta il face sa se simta „ca facind parte din club'.

Nu in ultimul rind, aceasta nunta m-a facut si pe mine insami sa ma concentrez mai mult asupra relatiei noastre. In rutina nebuna a vietii de zi cu zi, nu prea ne mai gasim timp sa ne gindim la lucrurile cu adevarat importante, fiind mult prea preocupati de detalii minore, de genul „Pot sa-mi permit acea geanta?' sau „Cit de mult as putea intirzia cu acel articol, pentru ca intre timp sa pot merge si la trei conferinte de presa?'. Oricit de fericit ai fi, familiaritatea unei relatii indelungate te face sa te gindesti – inevitabil – ca asta e ordinea fireasca a lucrurilor.

Am inteles toate astea cind mi-am adunat putin gindurile pentru a compune un discurs, pe care sa-l tin la nunta noastra. Stiu ca nu prea e in traditia locului, dar eu am fost dintotdeauna vorbareata grupului si a cuplului si ideea mea n-a (mai) surprins pe nimeni! Mi-am dat seama atunci ce om deosebit este Alex si cit de bine ne este impreuna. Cum blindetea si calmul lui imi tempereaza pornirile im­pe­tuoase, adeseori prea impulsive! Cit de mult ridem impreuna si cum impar­tasim acelasi simt al umorului! Si am realizat ca nu vom ajunge niciodata unul dintre acele cupluri plicticoase, care n-au ce sa-si spuna cind ies la restaurant! Si ca, chiar si atunci cind ne certam, ne certam cu pasiune si cu… dra­goste!

Una peste alta, nu-mi pare rau ca am aminat momentul nuntii, pentru ca nu prea cred ca eram pregatiti sa facem acest pas atunci cind aveam 20 de ani. Eu, una, eram mult prea preocupata de petreceri, de cariera si de tot ceea ce consideram cool. Vedeam casatoria potrivita pentru persoanele cu mai mult timp liber. Cu toate astea, am crescut si am evoluat impreuna, fara ca relatia noastra sa fie intotdeauna prioritatea numarul unu. Acum, la 30 de ani, cu un inel (discret) pe deget, n-am nici un fel de regret si sint fericita ca, in sfirsit, mi-am dat seama ce vreau de la viata. Si sint foarte recunoscatoare ca Alex a fost linga mine atunci cind am facut-o.

Crina Alexe
Foto: dreamstime.com

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK