Actrița și scenarista Iulia Lumânare, despre provocările filmului Familiar: „Experiența asta nefamiliară este ceea ce m-a atras”

Lungmetrajul Familiar i-a oferit actriței și scenaristei Iulia Lumânare ocazia să intre într-o nouă zonă de experimentare personală și profesională.

Pe 26 ianuarie apare în cinematografele din România Familiar, un film regizat de Călin Peter Netzer. Pelicula îl urmărește pe regizorul Dragoș Binder, interpretat de Emanuel Pârvu, care vrea să realizeze un film al cărui subiect constă în circumstanțele emigrării propriei familii, în perioada anilor ’80, în Germania. La acest proiect, care îi va scoate în cale o mulțime de conflicte, secrete și răni nevindecate din trecutul părinților săi, lucrează împreună cu fosta lui iubită, Ilinca, interpretată de Iulia Lumânare, aspect care duce la tensiuni în relația cu actuala lui parteneră. În distribuție îi mai regăsești pe Ana Ciontea, Adrian Titieni, Victoria Ecaterina Moraru și Vlad Ivanov. Pentru a afla mai multe detalii despre film, am invitat-o pe Iulia Lumânare să ne răspundă la câteva curiozități despre multiplele ipostaze pe care le-a îndeplinit în munca la Familiar, ce i-a atras atenția la lungmetrajul acesta și despre cum a transformat provocările resimțite pe parcurs în atuuri pentru cariera ei.

Iulia s-a născut, a copilărit și inclusiv adolescența și-a petrecut-o în cartierul Sălăjan. Urmele încă se mai simt pe ea și spune despre ele că sunt bune, „date fiind meseriile pe care le practic, întrucât s-au combinat foarte bine obsesia asta a mea cu cititul, cercetatul lucrurilor, practicile de natură intelectuală cu dimensiunea aia a unei lumi departe de a fi comodă.” Își amintește de blocurile gri, de viața de cartier și de anii ’90 în cartierele mărginașe ale Bucureștiului. În privința aspirațiilor ei, era destul de contrariată, într-un conflict perpetuu cu prietenii ei, cu tot ce însemna acea lume și ceea ce întâlnea în cărți. În ea a evoluat spiritul unui justițiar, care mai târziu „și-a găsit loc prin alte părți să se manifeste, cred că în pedagogie foarte mult.” În perioada adolescenței, la 14-15 ani, visa să fie criminalistă ori avocată. În clasa a X-a, s-a întâlnit cu actoria. A fost un moment unic în care și-a dat seama că asta e ce vrea să facă în viață.

La vremea respectivă, ceea ce o atrăgea nu avea legătură „cu scena, aplauzele, partea glamour a meseriei, cât cu faptul că oamenii care fac meseria asta sunt liberi, iubesc ceea ce fac, pare că mai degrabă ar munci decât ar sta în vacanțe.”

A absolvit UNATC-ul, la secția actorie. A intrat în 2001 și a terminat în 2005, la clasa profesorului Gelu Colceag. Majoritatea persoanelor din generația ei fac și în zilele noastre această meserie. „Au ieșit de acolo niște individualități artistice, autentice, care își spun cuvântul astăzi peste tot: pe ecrane, pe micul ecran, pe scenele teatrelor.” În prezent, predă la masteratul de actorie de film, sub umbrela Universității „Ovidius” din Constanța, dar ale cărui cursuri au loc în București. E o continuă provocare și simte că îi face față bine, pentru că primește feedback din partea studenților.

„Țin foarte mult la legătura cu ei și asta e ceva ce spun întotdeauna tuturor generațiilor de studenți cu care am lucrat, indiferent de diferența de vârstă sau de experiență, că e o chestiune mutuală.”

Este vorba, îmi explică, de faptul că „mă ajută să nu devin depășită.” Cu unele idei nu este și n-a fost niciodată de acord. „Sunt retrogradă din anumite perspective, dar am fost de la 18 ani, nu sunt chestiuni care au legătură cu vârsta.” Are nevoie constant de experiența cu cei mai tineri „pentru a înțelege ce-i cu lumea asta, nu doar prin perspectiva mea și a celor care au fost înaintea mea, ci și a celor care vin după mine.”

Iulia nu este la prima colaborare cu Călin Peter Netzer. Au mai lucrat pentru filmul Ana, mon amour, unde și-a făcut debutul ca scenaristă. Însă munca la Familiar, „a fost o experiență tulburătoare, halucinantă, grea cu siguranță, dar și plină de satisfacții.” Proiectul l-au început înainte de pandemie și, odată cu declanșarea ei, nu știau dacă o să-l mai ducă până la capăt. Pe lângă faptul că a contribuit la scenariu împreună cu Netzer și a avut rolul principal, a fost directoare de casting și acting coach.

„A fost solicitant pentru mine, pentru că au fost toate rolurile astea pe care le-am jucat în facerea filmului.”

Recunoaște că n-a fost ușor să scrie despre ea. Când vorbește despre construcția personajului ei, Ilinca, spune că „am îmblânzit-o, am făcut-o puțin mai docilă decât sunt.” S-au negociat unele aspecte ale psihologiei ei, „să semene, dar trebuia spusă și o poveste. Și atunci nu e chiar ca în viață.” Spune despre ea și Netzer că „nu ne-am lăsat unul pe celălalt să fim blânzi, să ne iertăm, să nu vedem lucruri care sunt acolo.”

Indiferent de cât de greu a fost, „tocmai experiența asta nefamiliară este ceea ce m-a atras și m-a lăsat mai plină de mine, în sensul în care am putut să descopăr dimensiuni ale mele pe care contextele obișnuite, în care ești pus ca actor sau scenarist, n-ar fi putut. Pentru că nu e același lucru.”

Ea și Călin Peter Netzer au avut un script supervisor, pe Franz Rodenkirchen. Când erau gata cu prima variantă a scenariului, au apelat la el să se sfătuiască. Acesta a făcut o observație despre rolul conturat de Iulia: „a spus că Ilinca este acest om care are absolută nevoie să fie necesară și nevoia asta a ei este ceea ce o poate pierde.” Nu i-a plăcut când a zis asta, „cumva era despre mine, nu doar despre personaj. E un adevăr acolo.” A încercat, pe cât a putut, să o trateze până la filmare ca pe un personaj, „practic, să mă privesc eu pe mine ca pe cineva exterior, ceea ce oricum s-a întâmplat.” A ajutat-o amânarea planurilor, din cauza pandemiei, de a filma la un an jumate după ce au terminat scenariul, „pentru că Ilinca, cea pe care am scris-o în 2019, a devenit un eu anterior până în 2022, când am filmat. Inclusiv acest proiect a participat la schimbările pe care le-a făcut ființa mea în acești trei ani.” Tot îndepărtându-se de momentul acela, „a devenit din ce în ce mai limpede ce este cu această Ilinca.” Iar pe ecrane se observă cum Ilinca dispare și reapare în situațiile cheie în care protagonistul, Dragoș, e în plin proces de a afla secrete întunecate despre părinții lui.

Modul ei de a lucra, explică Iulia, presupune să caute în mod autentic să găsească „acel fel de a gândi care nu mai e al meu, care sunt rotițele mecanismelor mele de gândire care trebuie oprite, care sunt alea care trebuie păstrate, ce rotițe noi ar trebui să aduc, astfel încât să se producă un alt fel de a vedea lumea.”

Pentru munca la filmul Pororoca, scris și regizat de Constantin Popescu, unde a jucat alături de Bogdan Dumitrache, a obținut un premiu Gopo pentru cea mai bună actriță într-un rol secundar, așa că am întrebat-o cum se raportează la validarea primită din partea industriei sub forma unor premii.

Recunoaște că ele au o valoare în relația cu cei din jur, dar, pentru ea, importantă este „întâlnirea cu mine, aia contează. Un premiu nu spune nimic despre mine. Nici un film, nici faptul că am jucat în nu știu câte sau am scris nu știu câte.”

La final, mi-a spus și ce anume îi provoacă entuziasm când vine vorba de meseria de actriță. „Pentru mine, povestea cu actoria devine această experiență de sine unde te poți rătăci, te poți pierde, n-ai control asupra lucrurilor și nici nu caut să-l am.” Încet-încet, a învățat să dea la o parte toate regulile. Îi place să se lase cuprinsă de teama că poate de data asta nu iese. „Nu mă ajută să știu că e totul la mâna mea, pentru că asta mă și plictisește.”