La început, trebuia să fie un lac. Nicolae Ceaușescu a demarat în anii 80 un plan prin care voia să transforme zona Gropii Văcărești, o depresiune aflată la doar patru kilometri de centrul Bucureștiului, într-un lac de acumulare care să facă parte din sistemul hidrologic de apărare a Capitalei împotriva inundațiilor. Mănăstirea Văcărești – un monument de arhitectură brânconvenească din secolul al XVIII-lea – a fost demolată pentru a face loc proiectului, care inițial cuprindea inclusiv o sală polivalentă și un complex cu tribunal și procuratură. La fel au fost demolate și cele câteva case modeste construite acolo, iar locuitorii au fost expropriați. S-au turnat betoane și zona a fost împrejmuită de un dig. Inițial, lacul trebuia să fie alimentat de lacul Mihăilești, din Argeș, dar pentru că Ceaușescu a vrut ca lucrurile să fie gata mai repede, constructorii au început să pompeze apă din Dâmbovița.
Lucrarea nu era finalizată, așa că apa s-a infiltrat și a inundat cartierele de blocuri care se construiau în împrejurimi. Proiectul a fost abandonat. Apoi a venit Revoluția și nimeni n-a mai auzit nimic de Lacul Văcărești. A rămas în urmă un crater imens, o zonă părăsită brăzdată de bălți și mlaștini. În ultimii 30 de ani, natura a pus stăpânire pe fosta groapă de gunoi și, în lipsa oricărei intervenții umane, fauna și flora s-au dezvoltat după bunul plac. Acum, zona este o adevărată deltă, cea mai mare rezervație naturală urbană din Europa continentală, unde s-au dezvoltat zeci și sute de specii de plante, păsări și mamifere. Locul a devenit cunoscut publicului prin 2012, după apariția unui articol în National Geographic, care vorbea despre această „deltă dintre blocuri'. O fotografie cu un câine care fuge după o vulpe a rămas atunci în memoria tuturor. Dar acest paradis natural nu era doar o minune a naturii, ci și locul pe care o familie îl numea acasă.
Cei nouă copii ai familiei Enache nu cunoscuseră niciodată viața din afara deltei atunci când au început demersurile ca fostul proiect al lui Ceaușescu să fie recunoscut drept arie protejată. După ce Academia Română i-a recunoscut statutul, a mai durat câțiva ani de lucru pentru Asociația Parcul Național Văcărești până când, în mai 2016, acesta a devenit, prin hotărâre de guvern, parc național. Pe atunci a aflat jurnalistul Radu Ciorniciuc de familia Enache și a decis să documenteze schimbările din viața acestora. Ciorniciuc este co-fondatorul uneia dintre primele comunități independente de jurnaliști din România (Casa Jurnalistului), iar reportajele și investigațiile pe care le-a făcut au apărut în publicații internaționale ca The Guardian, pe Al Jazeera sau Channel 4 News.
Ar fi vrut să facă un reportaj video despre cum afectează noul statut al Parcului Văcărești ultima familie care locuiește acolo și aspectele sociale ale poveștii. Însă, pe măsură ce petrecea mai mult timp cu familia Enache și înțelegea mai bine relațiile dintre aceștia, și-a dat seama că este mult prea atașat de poveste și că nu poate să stea pe margine. A decis să-i ajute, chiar dacă asta însemna să intervină în viața celor pe care îi urmărea și să renunțe la orice înseamnă relația tipică dintre jurnalist și sursă. A început documentarea împreună cu partenera sa, jurnalista Lina Vdovîi, și cu fotograful Mircea Topoleanu.
În tot timpul ăsta au găsit și alți jurnaliști, asistenți sociali, medici sau psihologi care să li se alăture: copiii au fost învățați să citească, asistenții sociali care voiau să îi mute într-un centru de plasament au fost împiedicați să o facă, au reușit să le găsească de lucru părinților și i-au ajutat să își găsească o casă în oraș. Cei trei le-au dat celor mici aparate foto, îndemnându-i să apese pe declanșator de fiecare dată când voiau să surprindă ceva.
100 dintre cele mai puternice fotografii ale acestora, împreună cu textul lui Ciorniciuc care spune povestea familiei, au apărut într-o carte, denumită simplu, Acasă, iar banii obținuți din vânzarea cărții s-au dus către asociația Sens Pozitiv, care administrează fondurile pentru educația copiilor. Dar lucrurile nu s-au schimbat doar pentru familia Enache, ci și pentru Radu Ciorniciuc. Când s-a întors în București, după ani de investigații în străinătate, vea nevoie de un subiect care să îi lase mai mult spațiu de creație, ceea ce investigațiile nu permit niciodată: „Nu mai e vorba de tine atunci când vezi niște lucruri groaznice, ci de cei despre care faci lucruri. Și miza acolo este să dezvălui lucrul ăla publicului, în speranța că lucrurile o să se schimbe pentru subiecți'.
Toate lucrurile la care era martor, majoritatea încălcări flagrante ale drepturilor omului, nu aveau cum să nu lase urme asupra lui. Iar faptul că munca lui trecea înainte de publicare pe la zeci de editori și avocați și trebuia uneori să renunțe la cadre care i se păreau importante sau emoționante începuse să îl frustreze. „Atunci eram puțin mai tânăr și încercam să găsesc o metodă prin care să nu mai aduc acasă traumele pe care le documentam. Mă afectau personal foarte mult lucrurile alea și trebuia cumva să găsesc niște bariere prin care să-mi pot păstra mintea destul de sănătoasă încât să-mi fac meseria care, până la urmă, implică inclusiv ajutorarea oamenilor pe care-i documentez', spune Ciorniciuc. Spre deosebire de subiectele pe care le-a urmărit în toți anii ăștia, filmul pe care a ales să-l facă nu e despre statistici, sărăcia extremă și neputința și indiferența sistemului la oamenii părăsiți de societate (acestea sunt oricum evidente), ci e o poveste despre familie.
Gică Enache, tatăl autoritar, nu concepea viața în afara naturii, iar atunci când Vali, băiatul lor cel mare, a fost lovit de o mașină la 12 ani, când a ieșit prima dată pe stradă, nu l-au dus la spital, de frică să nu îi fie luați copiii de către Protecția Copilului. Pe măsură ce aceștia deveneau adolescenți, au apărut și conflictele și, de multe ori, Ciorniciuc a fost cel care le-a mediat. Odată cu descoperirea familiei Enache, el și-a dat seama de o nevoie de a-și găsi locul, de a săpa după niște rădăcini. În același timp, consideră că anii în care a mers la terapie l-au ajutat să afle niște lucruri despre el și să îi înțeleagă mai bine pe cei din jur. Identificarea cu oamenii cu care lucrează i se pare esențială pentru a transmite mai departe emoții într-un film documentar.
„M-am identificat în mare măsură cu sentimentul de familie pe care îl vedeam la ei, cu felul în care își purtau de grijă unii altora, cu nivelul ăla de intimitate pe care nu-l poți găsi decât în spațiul tău intim, spațiu pe care, ca jurnalist tânăr și ambițios, îl pierzi, pentru că tot ce faci devine un soi de bun public. Mai ales dacă muncești enorm și faci doar asta, îți pierzi cumva simțul de sine', povestește Radu.
Un documentar de lungmetraj a fost ceva nou pentru toată lumea implicată. După un an jumate în care au strâns sute de ore filmate, celor trei li s-au alăturat producătoarea Monica Lăzurean-Gorgan și monteurul Andrei Gorgan, care veneau cu un ochi fresh. După ce au avut un prim draft al montajului, a început o cu totul altă muncă: aceea de a găsi finanțări, de a dezvolta filmul până la cea mai bună formă pe care o poate avea și de a-l promova oamenilor din industrie. Ciorniciuc a călătorit foarte mult în ultimii doi ani pentru a-și prezenta materialul la festivalurile de profil (unde a câștigat și sesiuni de pitching) și în workshop-uri de film documentar, unde a cunoscut oameni noi cu care a lucrat în stadiile mai avansate ale proiectului. Un moment esențial a fost participarea la Dok Incubator, unul dintre cele mai importante workshop-uri de dezvoltare din Europa: „Eram într-un punct în care nu știam ce să-i mai facem – pentru că stăteam și îl bibileam de doi ani, iar oamenii aveau reacții foarte bune la el – până când l-am proiectat într-o sală plină cu dramaturgi. Au fost două ore de discuții în care mi-au explodat și filmul, și capul. Apoi a urmat jumătate de an de editare și am făcut lucruri care nici nu știam că se pot face și care i-au ridicat valoarea foarte mult.'
În sutele de ore de material filmat erau tot atâtea povești, iar una dintre provocări a fost pentru regizor să descopere care dintre ele e cea mai importantă. Ciorniciuc mai spune: „Ca documentarist, nu lucrezi cu neadevăruri. Există mai multe tipuri de adevăr, dacă vrei – sunt adevărurile astea de suprafață, urgente, statistice, și sunt adevărurile umane. Pentru genul ăsta de adevăruri, dacă sunt esențiale pentru a spune povestea, trebuie să găsești niște soluții vizuale și o bună parte din munca asta de editare e pentru a spune adevăruri cu niște instrumente pe care le ai la îndemână, respectiv sute de ore de film. Uneori trebuie să filmezi alte cadre, ca să poți să întărești scenele alea care spun o chestie care e acolo când tu documentezi, o vezi, dar nu găsești o soluție ca să poți s-o și reprezinți'.
Filmul avea deja în spate o companie de distribuție importantă – Autlook Films – atunci când Ciorniciuc a primit un telefon care l-a făcut să plângă. Acasă, my home fusese selectat la Sundance, devenind astfel primul documentar românesc proiectat vreodată în prestigiosul festival de film. În dimineața în care m-am văzut cu Ciorniciuc, mai avea câteva zile până când trebuia să plece, împreună cu co-scenarista Lina Vdovîi și fiica lor de câteva luni în Utah. După atâția ani, filmul își găsea în sfârșit o cale, la fel și realizatorii și protagoniștii lui. „Eu mi-am dorit o familie și, cu cât petreceam mai mult timp cu familia asta, înțelegeam și mai bine nevoia asta din mine, care inițial mă făcea să fiu confuz pentru că nu puteam să o identific, apoi s-a concretizat. Într-adevăr, am intrat în proiectul ăsta burlac și am ieșit tată. Sunt fericit într-o relație unde există înțelegere și încurajare. Și cred că ne-a ajutat să înțelegem mai bine nevoile astea din noi și, pe de altă parte, ne-a făcut mai răbdători.'
Vezi ce parcuri nationale din Romania poti cutreiera in vacanta!
Părinții Enache au acum o casă cu o bucată de pământ, pe care cresc animale, iar cei mici au început să se descurce bine la școală. Doi dintre băieți lucrează ca ranger-i la Parcul Național Văcărești, iar Vali, fiul cel mare, a devenit și el tată și s-a mutat împreună cu prietena lui. Deși regizorul și echipa lui au documentat toate eforturile de a-i ajuta, au decis să se axeze pe povestea familiei și tranziția acesteia la un stil de viață complet diferit, pentru a nu distrage atenția de la ce e important. Ciorniciuc spune că ce face filmul special este nivelul de încredere pe care l-au atins cu acești oameni, iar asta se vede pe tot parcursul lui, în fiecare cadru în care niște copii fac în fața camerei lucruri pe care nu le-ar face în mod obișnuit. „Bunul cel mai de preț al filmului e perioada în care am crescut împreună cu 11 oameni. Nu știu dacă am devenit neapărat mai complet, dar am înțeles puțin mai multe, mă sperie mai puțin lucrurile din jurul meu.'
Acasă a primit premiul special al juriului de la Sundance pentru imagine și va intra în cinematografe anul acesta.
Vezi o lista cu rezervatii naturale din Romania unde te poti bucura de natura!
Citește și:
Interviu: Casey Cadwallader, maestrul siluetelor marca Mugler
Foto: Alex Gălmeanu