A face sau nu copii: ce influențează, cu adevărat, deciziile femeilor

Presiunile sociale mânate de forța tradiției, aspirațiile personale, sănătatea relației de cuplu, abilitatea fizică, statutul financiar… toate aceste lucruri influențează deciziile femeilor de a face sau nu copii. Psihoterapeuta Irina Săcuiu răspunde celor mai presante întrebări despre o alegere care ne schimbă viața.

Multă vreme s-a considerat că femeile au presetată această dorință de a deveni mame. Dar decizia maternității este uneori una delicată, profund personală și care ar fi bine să fie luată cât mai asumat. Avem femeia, partenerul, copilul și cuplul ca entitate, un cumul de relații unde e de dorit să conturăm varianta cea mai sănătoasă posibil. Psihoterapeuta Irina Săcuiu ne indică în ce manieră să ne întoarcem către sine și ce întrebări ne pot duce spre răspunsuri cu sens.

ELLE: Dacă nu ai copii viața ta e incompletă, goală, fără sens. De unde astfel de perspective ce circulă la nivel social și sunt fluturate tinerilor căsătoriți, femeilor singure, cuplurilor fără copii?

Irina Săcuiu: Din credințele cu caracter tradițional, transmise din generație în generație. În 1990 vârsta medie de căsătorie la femei în România era 22 ani, iar până în 2021 a urcat la 28,5. Femeile se căsătoreau foarte tinere și făceau copii destul de devreme în viață. Sigur, existau povești de dragoste și dorința întemeierii unei familii, în același timp să nu uităm că înainte de Revoluție metodele de contracepție erau mai degrabă inexistente și avortul a fost ilegal o bună perioadă în vremea comunismului. Pe atunci celibatul, ca și divorțul erau blamate de către societate, motiv pentru care multe femei au rămas în relații disfuncționale, unele chiar abuzive, de teama de a nu fi judecate sau a deveni o rușine pentru familiile lor. Rezultatul a fost retragerea lor din cuplu pentru a se dedica rolurilor de mamă și de gospodină. Copiii au devenit sensul vieții acestor femei, bucuria din ochii lor, motivul pentru care să meargă mai departe. Cele care divorțau rar erau susținute de familie și mediul social din care făceau parte. Prin urmare, dacă pentru femeile de atunci, mamele de acum, copilul a oferit un sens, o perspectivă pozitivă asupra vieții, în ele s-a cristalizat credința că exact aceeași rețetă i-ar face fericiți și pe copiii deveniți acum adulți. Iar întrebările legate de conceperea unui copil sunt o formă de a le preda calea către împlinire, fără a conștientiza presiunea pe care o pun atunci când fac asta.

ELLE: Care este impactul unor astfel de perspective la nivel personal și la nivelul cuplului? Cum ne putem proteja?

I.S.: De multe ori impactul e mai mare decât se vede la suprafață. Oamenii își doresc să se concretizeze acea poveste pe care au auzit-o de mici copii: „te vei face mare, vei găsi persoana potrivită pentru tine, vă veți căsători și veți face copii la fel de frumoși ca voi.” Cu alte cuvinte, de la o vârstă fragedă preluăm de la adulții care ne-au îngrijit credințele lor despre viață, despre sine și ceilalți. Moștenire transgenerațională numită „cartoful fierbinte.” Mai târziu, la maturitate, și noi vom considera aceste credințe ca fiind ale noastre. Și de aici pornesc conflictele interioare și presiunile resimțite când apar întrebările inconfortabile. De ce? Pentru că mesajul intern care apare pe ecranul mental este: „am eșuat”, „nu sunt suficient de bună” și lista poate continua. Cum te poți proteja de astfel de curiozități binevoitoare? Ia-ți timp pentru a medita la ce înseamnă a fi mamă și dacă acest lucru este un obiectiv al tău, personal, sau preluat; dacă vrei să mai aștepți sau nu. Discută cu partenerul tău și luați o decizie asumată împreună. În caz de infertilitate, pierderea repetată a sarcinilor, orice motive care duc la imposibilitatea biologică de a face copii, cel mai eficient mod de a te proteja este să vorbești cu apropiații tăi despre asta, despre cum te simți. Pe lângă sprijinul emoțional pe care îl vei primi, întrebările se vor rări substanțial, dacă nu chiar vor dispărea. Mai mult, poate vei descoperi că nu ești singura care a trecut prin asta și poți găsi noi resurse sau variante de gestionare emoțională.

ELLE: Să faci un copil deși nu vrei neapărat asta la momentul respectiv sau nu ești foarte sigură că vrei să fii mamă vreodată: ce se poate petrece ulterior din punct de vedere emoțional cu copilul și cu mama?

I.S.: Mama probabil va avea frustrări puternice, care ulterior vor fi resimțite în relația de cuplu și nu numai. Un copil înseamnă că viața ta se schimbă complet. Aud frecvent de la mame: „eu acum sunt responsabilă de viața cuiva.” Această responsabilitate este percepută diferit de fiecare dintre noi, iar în cazul în care nu este o decizie personală asumată, va deveni o povară. O femeie care nu-și dorește cu adevărat un copil va avea regrete constante, insatisfacții, nemulțumire, și asta va influența copilul încă din perioada intrauterină. Hormonii de stres vor bombarda fătul aflat în dezvoltare, iar mesajul de a fi o povară poate fi impregnat încă din pântecul mamei, va fi stocat în mintea inconștientă a copilului și îl va ghida prin viață plecând de la premisa de inadecvare, de „nu merit să fiu iubit”, „sunt rău”, „nu sunt suficient de bun.”

ELLE: Relația are probleme și facem un copil ca să o salvăm. Care e de fapt rezultatul acestui tipar de gândire în cuplu și mai ales ce se întâmplă în relația tată-copil?

I.S.: Dacă înainte de conceperea unui copil cuplul nu are pilonii de bază consolidați, ce urmează după dărâmă construcția relațională fragilă. Femeile trăiesc mult mai intens din punct de vedere emoțional perioada de dinainte și de după naștere. E ceva biologic. Iar rolul partenerului este de a-i fi în primul rând sprijin emoțional. Ori, dacă cei doi nu au o relație sănătoasă înainte ca schimbările hormonale să aibă loc, scad foarte mult șansele ca ei să dezvolte una când intensitatea emoțională atinge cote maxime. Astfel că să facem un copil pentru a ne salva relația va duce inevitabil la o ruptură și mai mare în cuplu. Într-o relație disfuncțională, de cele mai multe ori mama va critica implicarea tatălui în activitățile de zi cu zi, iar acesta se va retrage. Un tată mai degrabă criticat decât atras sau care refuză să se implice în viața copilului nu va dezvolta un atașament față de acesta, ceea ce va conduce la absența sa din viața copilului și la tulburări ulterioare de comportament ale micuțului, începând încă din copilărie.

ELLE: Este exclusiv decizia femeii să păstreze copilul, deși partenerul de cuplu nu și-l dorește sau a fost o aventură. De ce este nevoie la nivel practic și psihologic astfel încât să se contureze un mediu cât mai sănătos emoțional pentru mamă și copil?

I.S.: E o situație delicată când femeia este singura care decide dacă păstrează sau nu o sarcină. De la bun început e anulat rolul tatălui, ceea ce va duce la dificultăți de atașament pentru copil și, implicit, comportamente dezadaptative timpurii. Evident că există situații de viață în care nu se poate altfel sau în care este mai bine ca partenerul să fie cât mai departe de copil, pentru a nu-i perturba și mai mult dezvoltarea. În astfel de împrejurări e important ca mama să caute sprijin emoțional, locativ și financiar, dacă este cazul. E important ca relațiile ei personale și sociale să fie hrănitoare, să știe că are în jurul ei oameni care o susțin. Să aibă discuții cu persoanele apropiate, să le ceară ajutorul transparent, să știe dinainte pe cine și pe ce se poate baza. Asta îi va scădea nivelul anxietății și tensiunii, ceea ce va ajuta fătul să fie și el mai liniștit în pântecul mamei, iar de aici lucrurile vor evolua într-o direcție mult mai funcțională pentru mamă și copil. De asemenea, există asociații, organizații care oferă sprijin emoțional și social mamelor singure și le învață cum să gestioneze perioadele mai dificile, unele dintre ele oferind chiar sprijin financiar.

ELLE: Cu ce dificultăți se poate confrunta o proaspătă mămică și e important să fie informată despre ele în avans?

I.S.: În primul rând, aceasta trebuie să ia în considerare modificările hormonale și fiziologice care pot declanșa stări depresive, anxioase, euforice fără un motiv anume. Plânsul sau râsul din orice motiv e firesc în această perioadă. În experiența mea am întâlnit mame care se simțeau vinovate sau chiar „nebune” că simt astfel de trăiri și le era rușine să vorbească despre ele. Ceea ce conducea adesea la retragere, izolare, învinuire, amplificarea stărilor depresive și/sau anxioase. După naștere, apar și alte situații: privarea de somn, îngrijorări legate de neputința de a se înțelege cu bebelușul, plânsul celui mic declanșează stări emoționale greu de gestionat, teama că nu sunt suficient de bune ca mame, orice greșeală pare a fi o catastrofă. Pachetul este completat de izolarea socială ulterioară nașterii, timp (aproape) inexistent pentru mamă ca femeie, alăptarea – un proces destul de dificil având în vedere părerile diverse și absolutiste din media și rețelele de socializare, distanțarea de partener – uneori chiar dormitul separat. Anxietatea post-partum este mai frecvent întâlnită decât depresia post-partum sau baby-blues, iar ea menține o stare de alertă continuă, ceea ce conduce la un consum foarte mare de energie, pe lângă privarea de somn. Copilul va resimți această anxietate, o va prelua inevitabil, iar agitația și plânsul se vor înteți. Și astfel se creează o buclă ce poate fi întreruptă doar prin comunicare, deschidere și acceptarea situației așa cum este ea. E foarte important ca mămicile să țină cont că multe dintre cele enumerate mai sus sunt exemple. Nu e musai să se întâmple toate și o sarcină nu înseamnă doar aspecte negative. Prima mișcare în burtică, zâmbetul bebelușului, toate sunt reale și momente de bucurie, împlinire. E necesar ca mămicile să se informeze din timp, să fie pregătite, să știe că ceea ce se întâmplă e firesc și există soluții de gestionare a situației.

ELLE: Copilul nu poate fi conceput pe cale naturală, se recomandă FIV. Cum să se pregătească psihologic femeia, chiar întreaga familie, pentru fertilizarea in vitro?

I.S.: FIV este o procedură care a revoluționat procrearea, însă, ca orice lucru pe lumea asta, nu este sigur sau nu are șanse de reușită 100%. Când rezultatul este negativ impactul psihologic e foarte mare și poate duce atât la conflicte interioare, cât și exterioare. Mai ales că implicarea în acest tip de fertilizare presupune tratament hormonal pentru parteneră și stări emoționale extreme. Ce este important să facă aceasta înainte? Să afle ce presupune procedura. Să își stabilească așteptări realiste. Asta înseamnă că e bine să ia în calcul faptul că rata de succes pentru procedurile FIV e de 35-40% pentru femeile sub 35 de ani. Ancorarea în realitate permite o gestionare mai bună a situației, indiferent de rezultat. Tehnicile de relaxare și mindfulness contribuie, și ele, la conturarea unei abordări orientată spre soluții. Studiile arată că astfel de practici sunt folositoare inclusiv în timpul sarcinii și chiar la naștere. Discuțiile cu partenerul, familia, cei apropiați pot fi un sprijin emoțional extrem de important. Îi poți ghida în momentele de calm și liniște spre ceea ce ai nevoie, povestindu-le prin ce treci. Partenerul, familia sunt piloni de bază și este de preferat să se informeze și ei temeinic despre ce înseamnă aceste proceduri, tocmai pentru a putea fi alături corect, a oferi un mediu cu adevărat securizant.

ELLE: Eșec după eșec, FIV nu reușește. Sau anumite probleme de sănătate împiedică complet conceperea sau menținerea sarcinii. Femeia respectivă nu va fi niciodată mamă și e foarte dureros. Cum să gestioneze asta? Ce e important să primească din partea apropiaților?

I.S.: Sunt aspecte de viață pe care nu le putem controla, mult mai multe decât ne place nouă să credem. Medicina a evoluat foarte mult, dar și ea are limitările ei. Primul pas este înțelegerea diagnosticului de infertilitate drept o situație dată, nu ceva ce poți controla. Un alt pas important e, așa cum am spus și mai sus, informarea și acceptarea posibilității de nereușită a FIV. Deoarece tratamentul hormonal este destul de puternic, e necesară stabilirea unei strategii împreună cu medicul care monitorizează aceste proceduri pentru a vedea la cât timp ar fi eficientă și sănătoasă o nouă serie. Discuții sincere cu partenerul despre impactul fizic și emoțional, luarea împreună a deciziei dacă se mai încearcă o altă procedură, care e numărul maxim de încercări, ce poate face el la nivel concret pentru susținerea partenerei. Atenție, nici pentru bărbat nu e ușor, și el se află sub presiune, și el are speranțe. Uneori familia de origine poate deveni intruzivă și cuplul preferă să țină sub tăcere tot procesul sau tema infertilității. În astfel de situații, eu recomand comunicarea în limitele în care subiectul FIV nu devine un stres pentru cuplu. Mesajul care trebuie să ajungă la familie și apropiați este să ofere spațiu, timp, dar și ajutor. Cuplul să știe că se poate baza oricând pe cei dragi fără a se lovi de întrebările legate de conceperea unui copil. Un simplu „cum ești?” poate deschide acest subiect. Desigur, dacă oricare din parteneri este pregătit pentru discuție. Dacă nu, continuați să vorbiți despre subiectele uzuale.

ELLE: Ce determină o femeie să ia hotărârea asumată, conștientă de a nu fi niciodată mamă? Când se discută despre instinctul matern sau că e „normal” să vrei copii și „anormal” să nu vrei…

I.S.: Unele femei afirmă că ele nu au instinct matern, deși le plac copiii, însă nu se văd să petreacă mai mult de una, două ore cu ei. Altora li se pare o responsabilitate mult prea mare pe care încă nu sunt dispuse să și-o asume. Altele spun că nu vor să transmită copiilor lor traumele pe care le-au trăit. Indiferent de motivul care le determină, este valoros că aceste femei au ales să privească spre ele și să chestioneze dacă a face un copil este ce își doresc cu adevărat sau dacă e momentul potrivit să devină mame. Acest „e anormal” să nu vrei copii vine din gândirea de tip „totul sau nimic.” Cel mai adesea apare atunci când prietenii, cei din anturaj încep să facă copii și consideră că e normal ca toți ceilalți să facă același lucru ca ei. Dar cine poate spune ce e normal sau anormal pentru mine sau pentru tine? Doar cineva care crede că le știe pe toate sau care crede că împlinirea supremă este dată de încheierea buclei despre care am vorbit anterior: „te vei face mare, vei găsi persoana potrivită pentru tine, vă veți căsători și veți face copii la fel de frumoși ca voi.” Simplul fapt că cineva își pune întrebarea maternității este un semn de asumare a responsabilității propriilor fapte, acțiuni. Când discutăm despre a face un copil sau nu vorbim despre implicațiile pe termen lung și foarte lung, despre ce putem fiecare dintre noi, ținând cont de nevoile noastre și bagajul personal.

ELLE: Unul dintre parteneri vrea copii, celălalt nu. Sau tot amână un răspuns concret. Putem trăi cu diferența asta sau e o bombă ce va exploda mai târziu?

I.S.: Da, poate fi o bombă cu ceas atunci când partenerul care își dorește copii închide ochii și alege să nu fie sincer cu sine. Indiferent cât este amânat răspunsul concret, partenerul aflat în ceață este responsabil de continuarea sau nu a relației. Nu putem controla ce fac sau își doresc ceilalți, dar e necesar să știm ce ne dorim noi și să acționăm în consecință. Înainte de a intra oficial într-o relație discută cu persoana respectivă aspectele importante de viață, chiar dacă pare greu. E mai mult decât pertinent să știi dacă cel cu care te vezi de două luni își dorește sau nu copii. Astfel eviți să afli răspunsul după doi ani de relație.

ELLE: Ce să ne întrebăm, singuri și în cuplu, pentru a descoperi motivele bune sau mai puțin bune de a face un copil?

I.S.: Vreau un copil? Îmi plac copiii? 24 de ore din 24? Vreau și pot să-mi asum o astfel de responsabilitate? Când ar fi potrivit pentru mine să fac un copil? Oare pot rămâne însărcinată sau care este rezerva mea ovariană? Este cazul să-mi congelez ovocite pentru a putea face un copil atunci când mă simt pregătită? În cuplu vedeți dacă aveți aceleași perspective sau reușiți să construiți unele împreună. Nu veți mai fi pe primul loc unul pentru celălalt, cel puțin în primii ani de viață ai bebelușului. Sunteți OK cu asta? Vor urma pentru femeie perioade cu instabilitate emoțională din cauze biologice, hormonale. Este partenerul dispus să depășească aceste momente și să nu le ia personal? Aveți o relație sănătoasă, în care comunicați deschis și empatizați unul cu celălalt? Cum v-ați descurca financiar? Ce considerați că implică maternitatea și primii ani din viața de familie? Cum ar fi bine să vă împărțiți sarcinile?

Cum puteți să vă supliniți unul pe celălalt, pentru a avea fiecare timp și pentru el? Cum vă veți conecta în cuplu după naștere? Cine vă poate ajuta în perioada de după naștere? Cineva din familia extinsă sau apelați la o bonă? Serile cu prietenii și weekend-urile petrecute la munte sau la mare se vor rări substanțial. Cum e asta pentru fiecare dintre voi?