8 lucruri care mă enervează la învățământul românesc

Sunt mama unei fetițe de aproape 10 ani, care este în clasa a treia, la o școală de stat. Nu sunt în comitetul de părinți al clasei și nu sunt prea vocală la ședințe, dar sunt prezentă în viața fiicei mele și la curent cu activitatea ei de școlăriță.

Ce am constat în cei aproape 4 ani de când merge la școală nu mă prea mulțumește și mă revoltă adeseori. Însă, fiind o mamă singură cu un salariu normal, nu prea am alternativa unei școli particulare. Așadar, am alcătuit o listă cu lucrurile care m-au contrariat în acești patru ani. O voi împărtăși cu voi, în speranța că, fiind mai multe voci, vom reuși (poate) să schimbăm ceva:

1. Știu că nu este o situație general valabilă, dar în multe școli din București și din orașele mari, clasele sunt supra-populate. Începând din clasa pregătitoare, în clasa fetiței mele nu au fost mai puțin de 34 de copii. Având în vedere că o oră de curs are 40 sau 45 de minute, rezultă că un învățător nu poate petrece mai mult de un minut pe oră cu un elev (și asta chiar și la clasa zero, când ar trebui să le formeze deprinderea scrisului, pornind cu ținutul corect al creionului în mână). Și asta într-o oră de curs normală, în care copiii ar trebui să dobândească noțiuni noi și să plece cu ele fixate din clasă.

Suprapopularea duce la o altă problemă: învățatul în schimburi. În școala în care învață Ana, copiii de clasa a patra învață în a doua parte a zilei. Știu că ar putea părea un moft, dar cred că învățatul după-amiază, uneori până la ora 19, dă cu totul peste cap orice elev. Imaginați-vă că v-ați duce în fiecare zi la serviciu, pe la prânz, și ați ajunge acasă seara, unde mai aveți ceva muncă de la birou de făcut. Și asta și în concediu (ca deh, copiii au și teme de vacanță).

2. O altă problemă sunt manualele. Nu cred (nici pe departe) că manualul unic va rezolva problema programei școlare. Însă multe dintre manualele de acum au foarte multe neajunsuri: texte lipsite de atractivitate pentru copii, enunțuri absurde, aceleași metehne vechi (cu cerințe de genul: „alcătuiți un text care să cuprindă următoarele expresii frumoase'), conținut care are prea puțină legătură cu ceea ce îi interesează pe copiii din ziua de azi, o avalanșă de arhaisme, pe care chiar și adulții au dificultăți în a le înțelege, liste de cuvinte (chiar și la limbile străine), pe care copiii trebuie să le memoreze, prea puțin puse și explicate în context.

3. Memorarea este încă metoda principală de asimilare. Copiii memorează poezii absurde, inclusiv pentru serbările cu Moș Crăciun. O prietenă îmi semnala că băiețelul ei a trebuit să memoreze un cântec cu mai multe strofe, și cu niște trimiteri cel puțin discutabile către cadouri scumpe. Ulterior, am aflat că era vorba de un hit al lui Ștefan Banica Jr. Iar acesta nu e un caz izolat: de multe ori, versurile (memorate pentru așa-zisele auto-dictări) sunt lipsite de orice logică, haz sau ritm. Prea puține lucruri sunt învățate prin experimentarea directă, procesul de învățare fiind mai degrabă unul bazat pe un transfer de cunoștințe de la profesor la elev, pe care cel din urmă trebuie să le înmagazineze fără nici o judecată critică. Nici vorbă de experimentat prin propriile simțuri, de ieșit în natură, de învățare prin joacă. Știu că nu o să vă placă comparația, dar în învățământul românesc elevii sunt priviți ca niște recipiente goale în care se toarnă informație.

4. Am mai sesizat apoi această tendință de uniformizare. Profesorii nu sunt în nici un fel motivați să descopere ce are unic fiecare copil. Până la intrarea în liceu, toți trebuie să știe și matematică, și română, și engleză, și geografie, și istorie. Nimic rău în asta! Bagajul de cultură generală nu strică nimănui. Numai că este mai degrabă o avalanșă de informații, din care elevul mediu rămâne cu mai nimic, și ne trezim cu o multitudine de analfebeți funcționali la terminarea celor 12 clase. Pentru că trebuie să știe informații amănunțite din atât de multe domenii (în anumite sisteme de învățământ acestea se învață abia la facultate), copiii se simt copleșiți și ajung să respingă ceea ce îi depășește. Practic, ajung la o supra-saturare.

5. Teme, teme, teme. Nu am nimic împotriva temelor și a muncii individuale acasă. Dar mulți profesori (și chiar și învățători) dau pagini întregi de exerciții, din manuale și din culegeri, multe dintre ele depășind adeseori nivelul de înțelegere al unui elev mediu. Cele mai multe teme se fac împreună cu părinții (de multe ori gradul de dificultate depășind chiar și nivelul unui adult). Am auzit de atâtea ori că „temele nu sunt pentru părinți', dar cu toate astea părinții se așază în fiecare seară lângă copii încercând să le explice pe înțelesul lor probleme complicate, pe care ei știu să le rezolve cu ecuații, dar care la clasa a doua trebuie rezolvate cu segmente. Probabil că, dacă părinții ar intra într-o grevă a temelor, lucrul acesta s-ar schimba, dar „cum să te duci cu tema nefăcută, când ceilalți…'. Elevii sunt de cele mai multe ori frustrați că nu se pot descurca singuri (iar asta le sabotează încrederea în sine), în timp ce părinții ar perefera să petreacă altfel acele câteva ore (dedicate temelor) cu copiii lor. Pentru mulți, soluția sunt orele de meditații sau after school-ul.

6. Există constant o presiune (toxică) din partea părinților asupra cadrelor didactice. Părinții cer teme (pe care tot ei le rezolvă), părinții insistă pe participarea la concursuri școlare complicate (pentru ca cei mici să fie obinuiți din vreme cu competitivitatea), părinții organizează evenimente complexe pentru copii (cu închirierea unor spații costisitoare, angajarea de animatori, meniuri și tot felul de accesorii). De la Halloween la Moș Nicolae, până la 8 martie și Serbarea abecedarului, se formează grupuri de wapp, în care se vehiculează sume și locații, pe care ceilalți trebuie să le accepte, pentru că dictatura majorității funcționează și aici. Cum ai putea să explici copilului tău că el nu va participa la o anumită serbare, pentru care s-a închiriat o anumită sală și pentru care s-au dat bani (pentru cadoul copilului, pentru cadoul doamnei și te miri ce alte cheltuieli), iar tu pur și simplu tu nu îți permiți?

7. Și dacă tot a venit vorba de bani și cheltuieli, am auzit de atât de multe povești în care părinții aleg „să se revanșeze față de doamna'. De la vouchere până la bunuri de tot felul, problema „darului' îmbracă multe forme și agită spiritele pe aceleași grupuri de wapp cu părinți. Negocieri, idei și certuri (sunt sigură că știți despre ce vorbesc, dacă nu, sunteți niște fericiți și aveți noroc de niște dascăli deosebiți pentru copiii voștri)!). Nici o ocazie nu rămâne nemarcată printr-un cadou. În fiecare clasă, există niște mămici responsabile și bune organizatoare, care se mobilizează negreșit în acest sens.

8. Școala altfel… Intuiesc ce s-a vrut cu această săptămână, dar pot să vă spun în ce s-a transformat: practic, fiecare activitate „altfel' costă: de la olărit la mersul într-o pizzerie (unde copiii își rulează propriul blat), până la excursii cu autocarul în parcuri de distracții. Nici o săptămână altfel nu m-a costat mai puțin de 200 de lei. Oare ce se face o familie mai numeroasă, care are să zicem, patru copii la școală, în săptâmâna altfel? Să vă mai povestesc de fondul clasei, de banii pentru retro-proiector, hârtie de imprimantă, hârtie igienică, cretă, șervețele, săpun și câte și mai câte? Sunt sigură că aveți și voi poveștile voastre!