Homecoming, documentarul istoric al lui Beyonce care a avut recent premiera pe Netflix, este ceva ce trebuie să vezi acum, mai ales dacă vrei să afli mai multe despre megastarul care ne definește (din fericire) vremurile, dar și dacă vrei să fii martora unor momente de vulnerabilitate și de forță cum rar s-au mai văzut.
Nu am avut prea mari așteptări atunci când am început să mă uit la Homecoming, documentarul istoric al lui Beyonce despre performance-ul pe care l-a susținut la Coachella în 2018, ca prima femeie afro-americană headliner al unuia dintre cele mai mari festivaluri ale lumii (și a patra femeie cu totul, în istoria de 20 de ani a evenimentului).
Văzusem deja concertul prin streaming chiar atunci când a avut loc și nu credeam că, dincolo de show-ul fabulos pe care Beyonce, alături de sora sa, Solange, soțul ei, Jay Z, și cele două foste colege din trupa Destinys Child, Kelly Rowland și Michelle Williams, l-a susținut, mai erau multe de aflat.
Se dovedește că mai erau – iar documentarul istoric al lui Beyonce își face foarte bine treaba de a le arăta.
În primul rând, ar trebui să explic de ce îl numesc istoric – iar explicația e simplă și e conținută și în rândurile de mai sus. Și anume, pentru că înregistrează un performance cum nu au fost multe, cu semnificații multiple, și pentru femei, dar mai ales pentru comunitatea de culoare din Statele Unite și, extins, pentru cea din întreaga lume. Este apogeul unui megastar care și-a depășit statutul de star pop și a ajuns iconic. Iar lucrul acesta s-a întâmplat mai ales prin asumarea atât de eficace a unor valori care sunt mai ales politice.
E ușor să crezi că m-a cuprins exaltarea văzând acest documentar, însă doar văzându-l devii conștient de multitudinea de stiluri pe care le interpretează Beyonce alături de armata de dansatori și cântăreți care performează alături de ea pe scenă. Trecând prin momente semnificative din întreaga sa carieră muzicală, Beyonce se apleacă către ceea ce se cheamă black music, își încearcă vocea cu improvizații jazz, cântă hip-hop, dance, trap, gospel și aproape orice. Iar în tot acest timp dansează, aleargă și e peste tot. Impresionant, n-am ce zice.
Filmul de aproape două ore și jumătate este, cum spuneam, mult mai mult decât un concert – e un document plin de referințe la istoria comunității afro-americane din SUA, cu vocile înțelepte ale unor James Baldwin, Chimamanda Ngozi-Adichie, Toni Morrison, Maya Angelou sau Nina Simone marcând momente care fac referire la lupta pentru drepturi civile, la istoricele universități americane destinate persoanelor de culoare, la mitologia New Orleans-ului, la Africa șamd. Cine nu a studiat niciodată aceste lucruri poate lua documentarul istoric al lui Beyonce drept punct de pornire. Și e unul foarte nimerit.
Redate într-o imagine granulată care funcționează ca intermezzo între scenele din concert sunt momentele din spatele scenei, în care vedem efortul pe care l-a depus Queen Bey pentru a fi pregătită pentru acest mega-eveniment. Artista povestește deschis dificultățile din timpul sarcinii care a împiedicat-o să performeze la Coachella cu un an înainte, cum a suferit de preeclampsie, cum a avut o naștere dificilă, în timpul căreia inima unuia dintre gemeni s-a oprit, astfel încât a fost nevoită să facă cezariană de urgență, și multe altele. Faptul că cântărea 99 de kilograme după ce a născut și regimul draconic autoimpus care a pregătit-o de concert sunt, și ele, mărturisiri pe care nu le auzim des din partea starurilor pop de acest calibru.
Deși aflată într-un moment glorios al carierei sale, Beyonce arată clar că a împăca două aspecte importante ale vieții ei nu e treabă ușoară. Artista povestește cum antrenamentele, coregrafia, toate detaliile la care au muncit s-au suprapus peste primele luni ale gemenilor săi – și e impresionant, într-un fel, să știi că până și ei îi vine greu să alerge între rulota în care își alăpta copiii și cele trei săli de repetiții în care prezența ei era absolut necesară.
Show-ul de la Coachella, inspirat de istoricele universități americane dedicate persoanelor de culoare, se inspiră din tradițiile acestora, iar însuși numele documentarului face trimitere la una dintre cele mai puternice tradiții ale acestor facultăți și colegii. Între trupele de toboșari sau majorete, apare însă și mărturisirea lui Beyonce, care spune că și-ar fi dorit să urmeze și ea o astfel de facultate, așa cum a făcut-o tatăl său. Dar că, în loc de asta, școala ei a fost perioada petrecută în trupa Destinys Child, în turnee și pe scene.
În documentarul istoric al lui Beyonce, artista își pune la bătaie toate talentele (este și regizoare și producătoare executivă, dincolo de a performa, practic, pe întreaga durată a filmului). Dar nu face numai asta. Ci își construiește atât concertul, cât și documentarea lui, având mereu în minte impactul pe care acestea le pot avea. Cu responsabilitate și asumare, ea dă o lecție unor generații puțin familiarizate cu asta despre istoria comunității sale. Se angajează să fie vocală. Reprezintă. Iar acesta e un lucru major.
Sau, după cum spunea chiar ea: „A fost una dintre cele mai grele activități pe care mi le-am asumat, dar știam că trebuie să trag de mine și de echipa mea pentru a ajunge de la grandios, la legendar. Știam că nimic de genul ăsta nu a fost făcut vreodată la un nivel de festival înainte și că trebuie să iconic dincolo de comparație. Spectacolul a fost un omagiu pentru o parte importantă a culturii afro-americane. A trebuit să fie real pentru cei care cunosc și inspirațional pentru cei care aveau nevoie să învețe. În realizarea filmului și reluarea povestirii, scopul a rămas același'.
Homecoming: Un Film de Beyoncé a fost regizat și produs de Beyoncé Knowles-Carter. Ed Burke a fost co-regizor. Steve Pamon și Erinn Williams sunt producători executivi. Filmul s-a lansat alături de coloana sa sonoră, Homecoming: The Live Album. Filmul este disponibil pe Netflix, iar albumul, prin intermediul Parkwood Entertainment și Columbia Records.
Foto: Netflix