Starea de urgență ne-a restricționat semnificativ și ne-a afectat calitatea vieții. Și chiar dacă vom intra în starea de alertă, asta nu înseamnă că frământările nu au dispărut.
Pandemia de coronavirus și starea de urgență ne-au dat uneori senzația că suntem actori într-un film. Dar realitatea aceasta ne-a bulversat și ne-a încercat din plin la nivel emoțional. Ok, măsurile se vor relaxa, suntem momentan în platou, dar de impactul emoțional și diverse noi întrebări nu putem fugi. Primul pas este să normalizezi ceea ce simți.
Îi vezi pe cei din jur îngrijorați, preocupați de viitor, iar tu parcă ești o coală albă de hârtie. Nu ai nicio trăire și nu înțelegi ce se întâmplă. Fenomenul acesta este un mecanism de coping numit protector detașat. Adică în loc să te confrunți cu emoțiile negative, te protejezi de ele prin a nu simți nimic. Alegerea nu este una conștientă, totul se petrece la nivel inconștient.
Tânjești după o îmbrățișare, să petreci timp cu prietenii tăi, să glumești în pauza de masă cu colegii, să vezi oameni și să interacționezi cu ei. Sigur, ai fost în contact cu toată lumea prin mesaje sau apeluri video, ședințele le-ați făcut tot video, dar nevoia de conexiune emoțională nu a putut fi împlinită adecvat.
Starea de urgență se transformă în stare de alertă. Ok, vom ieși din casă cu măști, dar temerea ta este ca relaxarea să nu ducă la un nou val de îmbolnăviri, întrucât oamenii nu vor mai fi obligați să stea în case, iar datorită încântării să devină mai neglijenți. Sigur că nu poți controla ce fac ceilalți, dar poți controla ce faci tu.
Ai senzația că te apropii de burnout și nu ești singura. Starea de urgență s-a tradus și prin lucrul de acasă, școli închise. În această perioadă ai muncit mult mai mult decât înainte, iar programul a devenit haotic, s-a prelungit până târziu în noapte. Dacă ai copii nu te-ai mai putut baza pe ajutorul bonei sau al unei bunici, al doamnei care face curat etc. Prin urmare ai făcut treburile casnice, mâncare, teme cu copiii, te-ai jucat cu ei și ai mai și lucrat sub presiune. Indiferent de aportul partenerului de viață existența ta a fost supraaglomerată, iar asta nu înseamnă doar multă oboseală fizică, ci și psihică.
Poate călătoreai mult, ieșeai în oraș, socializai la tot felul de evenimente sau întâlniri, făceai sport. Viața ta era bogată și erai foarte încântată de ea. Cu toții ne-am întrebat în starea de urgență dacă vom putea ajunge măcar un weekend la mare. De la concediul din vară ne-am luat adio și nu știm când vom putea merge să dansăm, ori să ne întâlnim cu toți prietenii la cină. Ești practic într-un proces de doliu… social.
Poate cât a fost starea de urgență și ai fost izolată, oamenii din viața ta s-au cernut și și-au arătat adevărata față sau intențiile reale. Ai analizat intens alegerile din trecut, legate de bărbați, de job-uri, de felul în care ți-ai trăit viața. Și ai început să te învinovățești, să te acuzi că ai făcut greșeli care te-au costat timp, lacrimi, șanse neexploatate. Poți rămâne în punctul acesta, în care te autoflagelezi, sau poți privi aceste situații drept experiențe de învățare astfel încât data viitoare să faci diferit.
Poate pandemia ți-a trezit teama intensă de boală. Sau ți-e teamă că vei rămâne fără serviciu, nu vei mai avea bani și din ce trăi. Că vei deveni săracă. Ești singură și prin prisma reducerii socializării te gândești că va fi aproape imposibil să îți mai găsești pe cineva. Nu te lasă să dormi gândurile că afacerea ta și munca de-o viață se vor ruina, iar tu vei avea un mare eșec. În izolare te-ai certat destul de des cu partenerul și te îngrozește ideea că te-ar putea părăsi, deși nu ai dovezi clare în acest sens. Fricile acestea au rădăcini adânci în copilărie, adolescență, și felul în care părinții îți împlineau sau nu nevoile emoționale.
Foto: PR