Porecla lui nu mă deranja neapărat. Pentru că, deși mai în vârstă decât soții sau partenerii lor, „Bătrânul era un bărbat plin de viață și entuziasm (iarna era pe pârtii, vara la mare, făcând sailing sau kiting). Cu el aveam mereu subiecte de conversație, pentru că era la fel de conectat ca și mine la tot ce însemna nou (fie că erau filme, cărți sau probleme politice). Departe de a fi perechea mea perfectă, eram compatibili pe multe paliere ale vieții.
La un moment dat, mi-a spus că mama lui a rămas văduvă la vârsta pe care o aveam eu atunci și, deși trecuseră aproape 30 de ani, nu mai avusese niciodată o relație cu vreun bărbat. Habar n-am dacă asta se întâmplase pentru că își iubise mult soțul, pentru că trăia într-un mic oraș de provincie cu opțiuni limitate sau pentru că o femeie la 40 de ani, la începutul anilor 90, era considerată o femeie „trecută, care ar trebui să se pregătească de bătrânețe. Nici el nu-și bătuse capul atunci, fiind prea tânăr și prea ocupat să-și facă un rost în București, departe de mama rămasă să-și trăiască singură restul vieții în orășelul de provincie uitat de lume, și vizitată de fiu (și apoi de nepoți) de câteva ori pe an. Povestea „Bătrânului m-a pus însă pe gânduri.
Și eu sunt văduvă, și eu am aproape 40 de ani, și eu sunt alintată de unul dintre mult mai tinerii mei prieteni „Bătrâna cool. Însă eu nu mă simt deloc bătrână. Și, mai ales, nu m-aș putea imagina trăind doar pentru a fi mamă și așteptând ca puiul meu să-și ia zborul.
Când am rămas văduvă, nu aveam încă 33 de ani. Am crezut atunci că nu voi putea supraviețui nici măcar o lună morții soțului meu, pe care îl întâlnisem în ziua în care am împlinit 20 de ani. Faptul că am avut un copil m-a ajutat să trec de acea lună. Apoi de următoarele. Apoi de primul an. Faptul că am avut prieteni m-a ajutat să ies din casă. La petreceri, în cluburi, la filme. Faptul că am avut un serviciu care îmi plăcea m-a ajutat să am o rutină zilnică. N-a fost deloc ușor. Fiecare zi din acel an a însemnat un efort. Efortul de a mă da jos din pat și de a-mi spune că am pentru ce să trăiesc. Efortul de a mânca, de a mă îmbrăca, de a mă farda și de a lua autobuzul până la birou. Efortul de a mă întoarce apoi acasă, în casa noastră, și de a nu rătăci fără țintă pe străzi.
Dar fiecare astfel de zi (atât de banală și obișnuită din exterior) pentru mine era o mică victorie. Fiecare bucurie măruntă care reușea să penetreze prin zidul de durere era o victorie. Chiar și fiecare tristețe sau îngrijorare, care nu aveau legătură cu moartea soțului meu, reprezentau o victorie.
Când am acceptat prima invitație în oraș de la un bărbat a fost, din nou, o victorie. Iar faptul că am reușit să trec de acea seară flirtând cu un bărbat, altul decât soțul meu, după mai bine de 14 ani, a fost o victorie. La fel, primul mesaj, primul sărut, prima partidă de sex, primul orgasm, prima scenă de gelozie, prima relație, prima dezamăgire. Când m-am putut îndrăgosti din nou a fost o victorie. Fiecare astfel de victorie era, de fapt, o reîntoarcere treptată către bucuria de a trăi. Bucurie din care am început să gust cu voluptate în următorii ani. Pentru că, dacă am înțeles ceva din moartea soțului meu, a fost că viața este extrem de fragilă, că nu avem tot timpul din lume la dispoziție și că, de fapt, nu știm niciodată cât timp mai avem. Așa cum spunea Joan Didion în The Year of Magical Thinking, cartea scrisă după moartea soțului ei, „Life changes fast. Life changes in the instant. You sit down to dinner and life as you know it ends („Viața se schimbă repede. Viața se schimbă într-o clipă. Ești la cină și te trezești că viața, așa cum o știi tu, se sfârșește).
În toți acești ani nu am încetat să-mi iubesc soțul sau să plâng în hohote atunci când mi se făcea dor de el. Însă am descoperit că puteam să iubesc (sau măcar să fiu îndrăgostită) și de alți bărbați, că pot să plâng și de dorul altora (atunci când am încercat relații la distanță sau când distanța măsura, de fapt, diferența dintre cum vedeam eu și cum vedea partenerul meu de atunci relația). Știu că nu este ceea ce am putea numi în mod convențional o victorie, dar pentru mine chiar asta a fost.
Deși am pornit acest articol ca pe o confesiune, aș vrea ca el să nu fie neapărat numai despre mine. Aș vrea să fie și despre victoriile altor femei. Femei care nu sunt văduve și care nu au trecut neapărat prin ceea ce mulți dintre noi ar numi o tragedie. Femei care au aproape 40 de ani și care au luptat, fiecare în felul ei, pentru fericirea sa.
Citește și:
Dacă faci aceste 10 lucruri ca să fii mai atrăgătoare în ochii unui bărbat, ne pare rău: ai înțeles totul extrem de greșit!
Page: 1 2