Confesiune: 40. Punct. Și de la capăt!

Acum doi ani am avut o relație de câteva luni cu un bărbat cu 12 ani mai în vârstă decât mine. Ca să vă scutesc de aproximări și calcule inutile, eu aveam 38 de ani și el 50. Nu-i de mirare că în cercul meu de prietene era cunoscut sub numele de cod „Bătrânul“.

Porecla lui nu mă deranja neapărat. Pentru că, deși mai în vârstă decât soții sau partenerii lor, „Bătrânul era un bărbat plin de viață și entuziasm (iarna era pe pârtii, vara la mare, făcând sailing sau kiting). Cu el aveam mereu subiecte de conversație, pentru că era la fel de conectat ca și mine la tot ce însemna nou (fie că erau filme, cărți sau probleme politice). Departe de a fi perechea mea perfectă, eram compatibili pe multe paliere ale vieții.

La un moment dat, mi-a spus că mama lui a rămas văduvă la vârsta pe care o aveam eu atunci și, deși trecuseră aproape 30 de ani, nu mai avusese niciodată o relație cu vreun bărbat. Habar n-am dacă asta se întâmplase pentru că își iubise mult soțul, pentru că trăia într-un mic oraș de provincie cu opțiuni limitate sau pentru că o femeie la 40 de ani, la începutul anilor 90, era considerată o femeie „trecută, care ar trebui să se pregătească de bătrânețe. Nici el nu-și bătuse capul atunci, fiind prea tânăr și prea ocupat să-și facă un rost în București, departe de mama rămasă să-și trăiască singură restul vieții în orășelul de provincie uitat de lume, și vizitată de fiu (și apoi de nepoți) de câteva ori pe an. Povestea „Bătrânului m-a pus însă pe gânduri.

Și eu sunt văduvă, și eu am aproape 40 de ani, și eu sunt alintată de unul dintre mult mai tinerii mei prieteni „Bătrâna cool. Însă eu nu mă simt deloc bătrână. Și, mai ales, nu m-aș putea imagina trăind doar pentru a fi mamă și așteptând ca puiul meu să-și ia zborul.

Când am rămas văduvă, nu aveam încă 33 de ani. Am crezut atunci că nu voi putea supraviețui nici măcar o lună morții soțului meu, pe care îl întâlnisem în ziua în care am împlinit 20 de ani. Faptul că am avut un copil m-a ajutat să trec de acea lună. Apoi de următoarele. Apoi de primul an. Faptul că am avut prieteni m-a ajutat să ies din casă. La petreceri, în cluburi, la filme. Faptul că am avut un serviciu care îmi plăcea m-a ajutat să am o rutină zilnică. N-a fost deloc ușor. Fiecare zi din acel an a însemnat un efort. Efortul de a mă da jos din pat și de a-mi spune că am pentru ce să trăiesc. Efortul de a mânca, de a mă îmbrăca, de a mă farda și de a lua autobuzul până la birou. Efortul de a mă întoarce apoi acasă, în casa noastră, și de a nu rătăci fără țintă pe străzi.

Dar fiecare astfel de zi (atât de banală și obișnuită din exterior) pentru mine era o mică victorie. Fiecare bucurie măruntă care reușea să penetreze prin zidul de durere era o victorie. Chiar și fiecare tristețe sau îngrijorare, care nu aveau legătură cu moartea soțului meu, reprezentau o victorie.

Când am acceptat prima invitație în oraș de la un bărbat a fost, din nou, o victorie. Iar faptul că am reușit să trec de acea seară flirtând cu un bărbat, altul decât soțul meu, după mai bine de 14 ani, a fost o victorie. La fel, primul mesaj, primul sărut, prima partidă de sex, primul orgasm, prima scenă de gelozie, prima relație, prima dezamăgire. Când m-am putut îndrăgosti din nou a fost o victorie. Fiecare astfel de victorie era, de fapt, o reîntoarcere treptată către bucuria de a trăi. Bucurie din care am început să gust cu voluptate în următorii ani. Pentru că, dacă am înțeles ceva din moartea soțului meu, a fost că viața este extrem de fragilă, că nu avem tot timpul din lume la dispoziție și că, de fapt, nu știm niciodată cât timp mai avem. Așa cum spunea Joan Didion în The Year of Magical Thinking, cartea scrisă după moartea soțului ei, „Life changes fast. Life changes in the instant. You sit down to dinner and life as you know it ends („Viața se schimbă repede. Viața se schimbă într-o clipă. Ești la cină și te trezești că viața, așa cum o știi tu, se sfârșește).

În toți acești ani nu am încetat să-mi iubesc soțul sau să plâng în hohote atunci când mi se făcea dor de el. Însă am descoperit că puteam să iubesc (sau măcar să fiu îndrăgostită) și de alți bărbați, că pot să plâng și de dorul altora (atunci când am încercat relații la distanță sau când distanța măsura, de fapt, diferența dintre cum vedeam eu și cum vedea partenerul meu de atunci relația). Știu că nu este ceea ce am putea numi în mod convențional o victorie, dar pentru mine chiar asta a fost.

Deși am pornit acest articol ca pe o confesiune, aș vrea ca el să nu fie neapărat numai despre mine. Aș vrea să fie și despre victoriile altor femei. Femei care nu sunt văduve și care nu au trecut neapărat prin ceea ce mulți dintre noi ar numi o tragedie. Femei care au aproape 40 de ani și care au luptat, fiecare în felul ei, pentru fericirea sa.

Citește și:
Dacă faci aceste 10 lucruri ca să fii mai atrăgătoare în ochii unui bărbat, ne pare rău: ai înțeles totul extrem de greșit!

Am să vă povestesc despre Vera, care a decis, atunci când copiii ei aveau șapte și respectiv doi ani, să divorțeze. „Relația noastră, mereu disfuncțională, ajunsese la un nivel de război de gherilă, care devenise de nesuportat, mai ales după apariția copiilor. Mai trist este că această disfuncționalitate cronică s-a extins și în felul în care eram părinți. Poate mai simplu ar fi să spun că m-am măritat cu un psihopat. Vera nu a fost descurajată nici de faptul că a trebuit să o ia de la capăt: după ce a stat o vreme cu părinții, s-a mutat într-un apartament, pe care l-a renovat din modestele ei economii. Apoi a trebuit să-și ia un job, nu tocmai visul unei persoane creative cum este ea, dar care îi putea garanta un venit constant.

Am întrebat-o dacă regretă vreun moment decizia luată în urmă cu șase ani. „Orice mi s-a întâmplat rău de la divorț este incomparabil mai puțin rău față de cum era viața mea înainte. Cum e viața ei acum? „M-ai prins într-un moment în care nu prea știu ce să zic. Dar sexul? (Că doar asta este tema acestui număr și vreau să aflu păreri de la cât mai multe femei care se apropie de 40 de ani.) „După 12 ani de sex cu același partener (în care, de multe ori, sexul era o treabă care trebuia bifată în tabelul căsniciei), am descoperit, în urma divorțului, că lucrurile pot sta și altfel. A urmat o perioadă în care am făcut, cred, sex mai mult, mai bun și mai divers decât în cei 12 ani de căsătorie. Cred că am devenit mai liberă și mai conștientă în primul rând de mine, cumva mai egoistă și mai dezinhibată în exprimarea «cererilor» în pat și în urmărirea propriei plăceri. Aș spune că și asta e o victorie, nu-i așa?

Ieri am stat de vorbă cu o altă prietenă, care va împlini 40 de ani peste câteva săptămâni. Deși nici ea nu a fost tocmai fericită în ultima vreme, alături de soțul ei, s-a decis că trebuie să rămână în acest mariaj. „În ultimul timp, am fost acaparată de grija pentru părinții mei, amândoi foarte bolnavi, de efortul de a ține în viață afacerea, de faptul că trebuia să fiu și mamă pentru fetița mea, și infirmieră pentru tata, și bucătăreasă pentru întreaga familie. Uitasem să fiu femeie. O adormeam pe fetița mea, în camera ei, în timp ce soțul meu îmi trimitea mesaje că mă așteaptă în dormitor cu un vin. De multe ori adormeam odată cu ea sau mă duceam și speram să se termine repede, ca să pot să dorm. Cred că m-am trezit anul trecut, prin vară, când am fost la duhovnicul meu. Știi ce mi-a spus? Că, în primul rând, este un păcat să nu mă bucur de viață și să nu prețuiesc ceea ce sunt eu, să mă pun mereu pe ultimul loc, în ordinea priorităților. Mi-a dat canon să slăbesc șase kilograme până la Sf. Petru și Pavel. Luasem mult în greutate, pentru că trăiam într-un veșnic stres și ăsta era modul în care corpul meu îmi semnala că nu mai pot continua așa. Cred că s-a gândit că doar pentru mine n-aș face-o, dar dacă o iau ca pe o datorie… N-am reușit să slăbesc chiar șase kilograme, dar am decis să nu mai locuiesc cu părinții mei, să recunosc că sunt depășită de situația lor medicală și să angajez oameni specializați să o facă. Acum încerc să o obișnuiesc pe fetița mea să nu mai doarmă cu mine. Povestea Lianei m-a pus și ea pe gânduri, dar până la urmă… Whatever floats your boat, my dear! Transmite-i duhvnicului tău că e foarte cool!

Eu, Vera și Liana suntem trei femei diferite, cu povești extrem de diferite. Însă avem în comun faptul că anul acesta vom împlini 40 de ani și că fiecare dintre noi a decis, în felul ei, să o ia cumva de la capăt, să lupte pentru bucata ei de fericire.

Iar dacă sunteți curioase cumva cum s-a terminat povestea mea cu „Bătrânul, am să vă spun că o prietenă a descoperit că avea (încă) un cont pe Tinder (v-am spus doar că era un spirit tânăr, foarte conectat la nou). Și unul pe OKCupid, unde avea profilul pe numele unui personaj celebru din romanele lui Camil Petrescu. Dar cine poate să-l condamne? Din diverse motive, se (mai) întâmplă ca unii dintre noi să apeleze la nume de cod și identități false.

Dacă urmăriți site-ul elle.ro poate ați observat că multe articole de cuplu, sex și relații sunt semnate cu numele Luciei Popescu. Lucia v-a povestit acolo despre cum să vă condimentați viața sexuală, cum să aveți o relație cu un bărbat mai tânăr sau cu unul mai în vârstă, care sunt avantajele (și dezavantajele) unei aventuri de o noapte, cum să părăsiți o relație toxică, cum să vă reveniți după o despărțire, ce poziții să încercați în diverse camere din casă și de ce unora le place sexul dur (dacă nu de-a dreptul BDSM-ul). Și câte și mai câte! În toți acești ani, cred că mi-a fost teamă că sexul e un subiect prea frivol pentru o văduvă. Sau pentru o mamă singură. Ei bine, acum cred că, de fapt, e unul cât se poate de serios. Iar Lucia Popescu cest moi.