4 filme văzute & iubite la Les Films de Cannes à Bucarest

Filmele văzute în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest mi-au oferit prilejul de a reflecta asupra unor teme care trebuie dezbătute mai des.

VEZI FOTO

POZA 1 / 13

Fără să-mi propun neapărat acest lucru, filmele pe care le-am văzut la Festivalul Les Films de Cannes à Bucarest, care a revenit pentru a XV-a ediție, desfășurată între 25 octombrie și 3 noiembrie, m-au invitat să privesc mai atent și din alte unghiuri subiecte care deja prezintă interes pentru mine.

Motel Destino

La Cinema Muzeul Țăranului, am văzut Motel Destino, filmul regizorului brazilian Karim Aïnouz. Acest thriller erotic, filmat chiar în statul natal al regizorului, Ceará, în nord-estul Braziliei, e învăluit de o atmosferă sufocantă care străbate ecranul de la început și până la final. Înainte de o tentativă de asasinat la care e implicat și care în final nu decurge conform planului, tânărul Heraldo, în vârstă de 21 de ani, are parte de o noapte pasională cu o străină la un hotel sexual. A doua zi, descoperă că acea femeie, cu care petrecuse clipe fierbinți, i-a furat banii și l-a lăsat închis în cameră. Atunci, e momentul când apare Dayana, care conduce hotelul alături de soțul ei abuziv, Elias. Ea se oferă să-l ajute pe Heraldo, care oricum n-are prea multe variante la dispoziție de locuri în care să se ascundă și nici alte planuri de viitor. Așa că, Heraldo primește un adăpost, hrană și muncește diferite treburi în hotel. Pe măsură ce petrec tot mai mult timp împreună, Heraldo și Dayana se lasă purtați de pasiunea care se naște între ei și încep să aibă întâlniri amoroase pe furiș, pentru că nu vor să fie prinși de Elias. Heraldo își propune să plece de la hotel, dar împreună cu Dayana, care exprimă cât se poate de direct că s-a săturat de comportamentul toxic pe care îl are soțul ei față de ea. Totuși, ce plănuiesc ei nu pare așa ușor de pus în practică.

Motel Destino aduce în discuție multe teme, care ies la iveală printre atmosfera psihedelică, tensiunea sexuală prezentă și gemetele nesfârșite care însoțesc coloana sonoră, cum ar fi sexualitatea, formele de opresiune și redobândirea puterii. Am simțit că Iago Xavier, Nataly Rocha și Fábio Assunção, care interpretează rolurile principale, n-au lăsat niciodată garda jos și și-au dus până la capăt acest joc al seducției, intimității și fanteziilor, pe care îl construiesc pas cu pas pe parcursul filmului. Citind mai multe despre Motel Destino, am aflat că regizorul Karim Aïnouz a lucrat cu o coordonatoare de intimitate, Roberta Serrado, tocmai ca scenele de sex să fie realizate într-un mediu controlat, sigur, în care persoanele implicate să nu simtă vreun disconfort, ceea ce este de apreciat și ar trebui să reprezinte o practică tot mai comună în toate proiectele artistice.

O familie aproape perfectă

După Motel Destino, am vizionat, tot la Cinema Muzeul Țăranului, documentarul românesc O familie aproape perfectă, semnat de Tudor Platon, în care este vorba despre părți personale din viața regizorului. Filmul urmărește, în principal, felul în care Tudor Platon trăiește despărțirea părinților săi. Separarea lor coincide cu momentul în care regizorul își întemeiază o familie cu partenera lui de viață, producătoarea de film Carla Fotea, și se pregătesc să aibă împreună un copil. Documentarul funcționează și ca o modalitate de introspecție asupra a ceea ce înseamnă viața de familie, cu bune și cu rele, cu lucruri inconfortabile și neplăcute care rămân ascunse în suflet și scoase la suprafață odată cu momentul în care protagoniștii se simt pregătiți să-și arate vulnerabilitatea. O secvență pe care am considerat-o sensibilă și esențială de privit a fost cea în care Carla Fotea e văzută cum se confruntă cu depresia postnatală, iar camera e lăsată în fața ei, timp în care e filmată când plânge și îl are alături pe partenerul ei. A fost important faptul că e inclusă acea scenă, care e totuși intimă, tocmai pentru a arăta spectatorilor această realitate a depresiei postnatale, a sistemelor de sprijin care vin sau nu în întâmpinarea unei femei care tocmai a devenit mamă și experimentează tot felul de trăiri intense. Iar cadrele în care există tăceri îndelungate au reprezentat clipele în care eu, ca spectatoare, mi-am acordat un timp de gândire la propriile bagaje emoționale din familie.

Am rămas și la sesiunea de întrebări și răspunsuri care a avut loc după proiecție, iar Tudor Platon, regizorul documentarului O familie aproape perfectă, a menționat că n-a pornit proiectul cu nicio intenție de a-l arăta mai departe lumii, ci ea a venit pe parcurs. Iar Carlea Fotea, și ea prezentă în sala de cinema, a precizat că își dorește ca după lansarea documentarului în cinematografe, estimată pentru primăvara anului 2025, proiecțiile să fie însoțite de discuții cu persoane specializate, astfel încât să se creeze o perspectivă comună de înțelegere, poate chiar o imagine politică de ansamblu, a unei teme complexe cum este depresia postnatală. Te invit, oricum, să urmărești pagina de Instagram a documentarului pentru alte noutăți.

Anora

Unul dintre filmele din cadrul Les Films de Cannes à Bucarest pe care n-am vrut să-l ratez a fost Anora. Și am reușit să ajung la proiecția de la Sala Auditorium a Muzeului Național de Artă al României, unde am urmărit această peliculă de care m-am îndrăgostit, scrisă și regizată de Sean Baker și răsplătită cu trofeul Palme d’Or la cea de-a 77-a ediţie a Festivalului de Film de la Cannes. Filmul ne poartă prin viața unei lucrătoare sexuale din Brooklyn, Anora, sau Ani, așa cum alege să se numească, în timp ce dezvoltă o legătură magnetică, aș putea spune, cu un client, Ivan, care e fiul unui oligarh rus. De la o relație tranzacțională, cei doi se aventurează într-o poveste amoroasă și seducătoare, care se concretizează și printr-o căsătorie în Las Vegas. Ani face rapid cunoștință cu universul luxuriant și extravagant în care trăiește Ivan, dar basmul pe care-l trăiesc cei doi începe să se năruie în clipa în care părinții lui Ivan, aflați la Moscova, descoperă că fiul lor s-a căsătorit cu o lucrătoare sexuală, aspect pe care nu-l acceptă. Iar ceea ce urmează e o goană spre desfacerea forțată a căsătoriei, în ciuda opoziției afișată de Ani, unde Ivan dispare (aproape) complet din peisaj. Ani rămâne cea care se luptă (chiar la propriu) cu subalternii trimiși de părinții lui Ivan să rezolve cât mai repede această problemă.

În filmul Anora, în care se vorbește despre diferențele dintre clasele sociale, am regăsit îmbinarea ideală a comediei, pentru că sunt multe scene cu dialoguri spumoase, cu drama, în care visul aparent frumos al protagonistei, de a-și căpăta siguranța și de a trăi dragostea pe care o vrea, se sfârșește la fel de repede precum a început. Ani e, totuși, un personaj puternic și complex. Știe când să fie jucăușă, gingașă, dar și când e cazul să fie sigură pe sine. Ce am remarcat din prima clipă a fost că Mikey Madison și Mark Eydelshteyn, care au rolurile Ani și Ivan, au o chimie electrizantă, care e menținută până la final. Regizorul Sean Baker nu este pentru prima dată când abordează în filmele sale tema muncii sexuale, pentru că a mai explorat-o în Starlet, Tangerine și Red Rocket.

Filmul Anora poate fi văzut deja în cinematografe.

The Substance

The Substance este unul dintre cele mai așteptate filme ale anului, iar după ce l-am văzut la Cinema Elvire Popesco, în ultima seară de Les Films de Cannes à Bucarest, am înțeles pe deplin interesul. Pe lângă faptul că are o campanie de marketing foarte bună, oferă mai departe și un mesaj care trebuie să ne preocupe serios. Această dramă horror feministă scrisă și regizată de Coralie Fargeat a obținut pe merit premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul de la Cannes. Demi Moore o joacă divin pe Elisabeth Sparkle, o vedetă de cinema devenită instructoare de fitness la TV, care e dată afară de un producător TV care își arată fără ezitare misoginia, interpretat de Dennis Quaid, pe motiv că se dorește o altă gazdă, neapărat mai tânără. În disperarea ei de a fi încă relevantă, Elisabeth află de existența unei substanțe miraculoase de pe piața neagră, care îi dă posibilitatea de a accesa o versiune tânără și fără imperfecțiuni a ei. Iar în scenă intră Sue, jucată de Margaret Qualley, care dintr-o necunoscută, ajunge rapid celebră. Această pendulare între cele două versiuni presupune o serie de reguli foarte clare, care, atunci când sunt încălcate, se produce un adevărat dezastru.

The Substance dezbate felul în care încă e privită îmbătrânirea și cum idealurile de frumusețe toxice, presiunile, stereotipurile, standardele duble și așteptările nerealiste ajung tot pe umerii femeilor. Sexualizarea și obiectificarea personajelor feminine din film sunt duse la extrem tocmai pentru a evidenția cât de periculoase și problematice sunt astfel de comportamente și de a critica prejudecățile care încă înconjoară femeile trecute de o anumită vârstă. Bonus, Demi Moore și Margaret Qualley au interpretări remarcabile și de neuitat.