120 de bătăi pe minut. Să nu mai ne fie frică atunci când ne uităm unii la alții (de Raluca Roșu)

#ELLEnutace: citește opinia bloggeriței Raluca Roșu despre filmul 120 de bătăi pe minut, inspirată de atitudinea luată de activiștii pentru drepturile omului, dar și de revista ELLE, în favoarea dreptului la exprimare.

120 de bătăi pe minut; ne-am întâlnit duminică la cinema Union, ne-am zâmbit, ne-am simțit în siguranță, ne-am așezat unii lângă alții, luminile s-au stins. Ne-a adus împreună un film, ne-a adus împreună apartenența la un mod de gândire: între prieteni. Nimic și nimeni nu avea să întrerupă sau să oprească proiecția. Știind asta, fiecare a trăit ce se derula pe ecranul mare din fața sa direct, brusc, brut, crud, așa cum vine viața peste fiecare în fiecare moment, în fiecare zi, mereu. În stânga noastră era așezată Oana F. Am vorbit puțin înainte de film și ea a zâmbit, îl văzuse deja: este un film frumos, a spus, și îmi place că fiecare om ia diferite lucruri din el. Eu am plâns încă de la început și îl strângeam din ce în ce mai tare pe Viv de mână, de mâini.

Când filmul s-a terminat, am aplaudat fără să facem prea mult zgomot, am pocnit din degete. Am ieșit în liniște, ne-am îndreptat spre casă după ce am schimbat puține cuvinte între noi. Fiecare reacție îmi părea la fel de legitimă. 120 de bătăi pe minut te atinge și te ia pe sus și în toate părțile oricum. Ce se vede după ține de fiecare.

Luni m-am gândit la țăranul român. Țăranul român nu iubește? Țăranul român nu suferă, nu a suferit de atâtea ori? Apoi m-am gândit la român. Românul nu este vulnerabil în fața bolii? Nu este prizonier al imprevizibilului vieții? Românul nu stă să îi îngrijească pe cei dragi până la capăt? Ieri m-am gândit la tricolor; România. Când fluturăm steagul, ce ne spunem oare? România nu a fost și ea sub asediu? Nu a fost marginalizată, îngenuncheată? Nu sângerează nici România, nici românul, nici țăranul român? Nu i s-a întâmplat – tocmai lui – țăranului român – să fie nevoit să fugă, să se ascundă, să piardă totul? Nu ni s-a întâmplat, nu ni se întâmplă nouă – români, România – să purtăm steagul împovărător al indiferenței autorităților, al revoltei împotriva tăcerii și lâncezelii care omoară oameni în fiecare zi?

Citește și:
Exclusiv: Robin Campillo, regizorul 120 BPM: „Eram văzuți ca inamicii societății”

Filmul peste care au intrat niște extremiști (creștini') este cutremurător de frumos. Să arunce primul piatra cel ce nu a iubit niciodată un OM și nu doar ce avea între picioare. Să arunce primul piatra cel care nu a avut nevoie de medicamente pentru o boală pe care a luat-o de la altcineva. HIV este un virus care nu se transmite doar prin contact sexual. Vă e frică de iubire, de sex, de sexualitate. Vă e frică de oameni care iubesc oameni. Îi reduceți la câteva cuvinte:‘homosexuali, ‘lesbiene, P Ă C Ă T O Ș I. Păcat de voi, dar mai ales de copiii voștri. Trăiți ca și cum viața poate fi conținută între paginile unei cărți sau între liniile pictate ale unei icoane.

Noi trăim cu noi înșine în fiecare zi și vrem să ne dezvăluim cu totul în fața lumii pentru că nu mai ne este frică să fim cine suntem. Suntem mai buni? Nu aceasta e întrebarea. Suntem curajoși, da. Suntem cine suntem și vă invităm să reflectați măcar la această realitate. E o invitație, nu o sentință. Să ne uităm unii la alții, să ne privim în ochi și mâinile noastre să fie goale și libere. Să nu aruncăm nicio piatră. Fără pietre.