120 BPM: de ce e musai să vezi filmul întrerupt de conservatori la MȚR

Un grup de protestatari naționaliști și auto-definiți creștini a întrerupt proiecția filmului 120 BPM de la Muzeul Țăranului Român, la cinci ani de când un alt film cu tematică LGBT a fost oprit în același loc și în același mod. Tocmai de asta (dar și din alte motive) trebuie să vezi pelicula lui Robin Campillo.

120 BPM este unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut în ultimul an, și am văzut câteva. În același timp, este un film extrem de educativ, care se întâmplă să aibă tematică gay și care vorbește despre lucruri din care fiecare dintre noi am avea de învățat.

Eu, una, mi-am dorit să îl văd imediat ce am auzit despre el, pentru că se întâmplă să mă pasioneze genul de activism pe care îl descrie pelicula. Foarte pe scurt, filmul spune povestea comunității gay din Franța de la începutul anilor 90, în plină criză HIV/SIDA, când oamenii mureau pe capete pentru că politicienilor și marilor companii farma nu le păsa destul (sau deloc). Dacă treaba asta îți aduce aminte de felul în care, de câteva ori pe săptămână, auzi despre lipsa citostaticelor din spitalele din România, atunci ar trebui să te intereseze povestea din film.

120 BPM spune povestea grupului ACT UP din Franța – care este o replică a celui constituit în Statele Unite cu același scop – să ofere măcar o firavă șansă la viață persoanelor (în majoritate LGBT la ora aceea, dar statisticile s-au schimbat între timp) suferind de HIV/SIDA, luptând cu politicieni indolenți și cu companii de farmaceutice puse pe profit, entități încurajate teribil și de stigma pe care epidemia asta a aruncat-o asupra bolnavilor.

Vezi aici și trailerul filmului:

Dacă stai să te gândești că și la noi tratamentele pentru HIV/SIDA au fost întrerupte în mai multe rânduri de guverne care consideră că viețile unor oameni nu merită atâtea eforturi și atâția bani, iar e un motiv să vezi filmul lui Campillo. Ca să nu mai zic de declarațiile fostului ministru al culturii, Daniel Barbu, care făcea acum ceva timp socoteli despre câte festivaluri de teatru s-ar putea face cu banii alocați tratamentelor seropozitivilor. Sau de faptul că o clinică din București a refuzat să trateze un seropozitiv.

Cum ziceam, ACT UP s-a constituit ca o mișcare de protest pentru a obține tratamente. A fost o modalitate inedită la acea vreme, care era pregătită să recurgă la aproape orice metode – pentru că oamenii care au aderat la ea se luptau pentru propriile vieți cu orice forțe mai aveau. Se luptau ca să atragă atenția asupra bolii lor, asupra mijloacelor prin care cei încă neafectați se puteau proteja, se luptau împotriva mentalităților imbecile care spuneau că SIDA este o pedeapsă pentru păcatul homosexualității și, în general, cred că se luptau pentru un mai bine și ca să dea un sens scurtelor lor vieți, amenințate în fiecare secundă de nepăsare, de ignoranță, de corupție și de evlavie.

Atât de mult au atras atenția mijloacele prin care se luptau ACT UP – invadând spațiile companiilor producătoare de medicamente, bisericile, primăriile și sediile oricăror alte autorități ar fi avut legătură cu accesul la tratament (în special imaginea oamenilor care au răsturnat urnele cu cenușa prietenilor și rudelor lor pe pajiștea din fața Casei Albe, dintr-un documentar cu aceeași tematică, How To Survive A Plague, este deosebit de emoționată) – încât au fost copiate cu succes și de Black Lives Matter, o altă mișcare de protest. Și, iată, au fost copiate acum chiar de protestatarii religioși care au întrerupt proiecția.

Iar 120 BPM fix despre asta vorbește: despre felul în care un grup de tineri puși pe nedrept și complet stupid în situația de a se lua la trântă cu autoritățile pentru dreptul la viață au ales să își poarte bătălia. Sunt în film scene interminabile de la ședințele organizației, unde fiecare decizie luată era salutată cu pocnituri din degete. Sunt scene în care aceiași tineri își petrec timpul în cluburi în care muzica e o salvare temporară și o evadare necesară din coșmarul pe care îl trăiesc (că doar filmul se cheamă 120 BPM). Sunt situații în care activiștii ACT UP iau cu asalt școli ca să le explice elevilor de ce trebuie să folosească prezervativul. Sunt scene în care ei merg peste o companie de farmaceutice aruncând cu pungi de sânge pe pereți, acuzându-i de asasinat în masă.

Și este și o mare dragoste în film, una care îți taie picioarele și răsuflarea pentru că este de la bun început damnată, pentru că este trăită cu disperarea pe care doar o astfel de situație o poate încuraja. Iar Sean, eroul (Nahuel Perez Biscayart) și Nathan (Arnaud Valois), iubitul lui, întruchipează cum nu se poate mai bine speranța pe care o astfel de iubire o aduce în mijlocul coșmarului și al haosului. Pe acestea mi le amintesc cel mai puțin, dar nu pentru că nu ar fi fost imens înduioșătoare, ci tocmai pentru că au fost astfel și le-am înghesuit într-un colț al subconștientului în care ele nu mai sunt la fel de dureroase precum au fost la vizionare.

120 BPM este un film despre viață, atunci când viața este scurtă și când nimeni nu ar trebui să îți spună cum ar trebui să o trăiești. Este și un film energic și plin de bucuria de a reuși ce ți-ai propus, mai ales atunci când știi că pentru tine e prea târziu, dar nu e pentru alții. E un film uluitor, al cărui final îți lasă senzația unui pumn în stomac și dorința de a nu trece pe lângă suferință fără a face ceva. Și tocmai de aceea ar trebui să îl vadă oricine. Mai ales cei care l-au întrerupt la MȚR.