11 lucruri pe care nu le știam despre Laura Stoica

O încercare de a mi-o aminti pe Laura Stoica s-a transformat într-o încercare de a o descoperi, dincolo de accidentul care a ajuns să-i însoțească numele online.

[fragment dintr-un text despre Laura Stoica pe care îl vei putea citi în numărul de martie al ELLE]

Laura Stoica nu a prins era Facebook, YouTube, SoundCloud, nici feeria autopromovării pe Instagram. A murit într-un accident de mașină, la jumătatea drumului între Urziceni și București, împreună cu logodnicul ei, toboșarul Cristian Mărgescu, și fiind însărcinată. Era 2006 și mașinăria a făcut ce face ea în momentele alea: a (de)plâns-o.

Uneori ai senzația că Mădălina Manole e o sinucidere. Că Amy Winehouse e o dependență. Un artist devine o moarte devine un accident devine un motiv în plus să ne contemplăm fragilitatea și mortalitatea, dar și să ne amintim că, uite, chiar i se poate întâmpla oricui. Devine, de asemenea, o listă de premii și realizări, o înșiruire de variațiuni după „a plecat prea devreme dintre noi' și, în anii de aur ai SEO-ului, devine, de multe ori, doar un segment dintr-un titlu al unui articol structurat de subtitluri, care să te facă să dai click și să citești rapid.

În săptămâna aia dintre Crăciun și Anul Nou care ar trebui să poarte un nume și care te bagă în malaxorul tuturor nostalgiilor și regretelor posibile, scoțându-te în noul an răvășit și fredonând cântece ale căror versuri nici nu-ți imaginai că le mai știi, mi-am amintit de Laura Stoica.

Și, în timp ce Spotify umplea golurile pieselor pe care nu i le ascultasem niciodată, și YouTube completa cu imagini – oare cum se descurcau oamenii pe vremuri, când voiau să rememoreze un artist? –, rezultatele din Google search mă anunțau insistent și repetat că a murit și că anii de dinaintea accidentului au fost o decădere din glorie, punctată de tot felul de semne potențial prevestitoare.

Exercițiul de a o mi-o compune pe femeia Laura Stoica la aproape 30 de ani distanță de televizorul Telecolor în care trăia când aveam patru ani s-a lovit de multele imagini cu o mașină făcută zob, ba chiar de un articol de tabloid care încurca localitatea morții ei cu localitatea nașterii.

Laura Stoica s-a născut pe 10 octombrie 1967.

Mă tem că am mințit în titlu. 11 este numărul de litere din numele ei de scenă. Habar nu am câte lucruri am aflat despre ea, știu doar că mai sunt enorm de multe ascunse în amintirile oamenilor care au cunoscut-o, ca șuvița blondă de păr pe care o avea de mică. Sunt micile detalii care alcătuiesc un om, dincolo de victoriile lui și de cum a murit, și pe care, uneori, le găsești îngropate între paragrafe și le culegi ca pe niște ghiocei.

Mă întreb mai degrabă dacă avea 1.65 înălțime, cum își amintește o prietenă a ei, sau 1.72, cum mi-a zis fratele ei, și a ce parfum tare mirosea – pentru că purta parfumuri tari –, în timp ce încep să apară articolele de fiecare an, cu propriile lor segmente de titlu SEO friendly: „declarații emoționante la 15 ani de la moartea artistei', „amintiri dureroase la 15 ani după tragicul accident'. Un om devine o tragedie.

***

LAURA era mișto. Avea păr șaten, ondulat, pe care, mai ales în anii 2000, îl îndrepta pentru concerte. Dacă te uiți la ea pe YouTube, poți face lejer un tablou stilistic al unei decade, în frunte cu părul electrizat al începutului de ani 90.

Există o înregistrare din 1995, cu ea cântând Am nevoie de iubire în fața unui public cumințel așezat pe scaune, cum se practica la festivalurile de pe atunci, mult prea cumințel pentru cum interpretează ea piesa. Are părul lung, răzvrătit în valuri pe spate, și bretonul aproape îi acoperă sprâncenele. La urechea stângă, se leagănă un cercel cu cruciuliță. Poartă o jachetă de piele crop, cu guler și mâneci ample, descheiată peste un sutien negru, și o pereche minusculă de pantaloni de piele, punctați de fermoare aurii pe coapse. Dacă ai putea s-o tragi de mână și s-o aduci în lumea de dinainte de pandemie, nici nu ar fi nevoie să se actualizeze înlocuind cizmele înalte cu toc cu o pereche de adidași. Ar fi fata de la care nu-ți iei ochii la party.

După ce a devenit cunoscută, i-au făcut costume și Cătălin Botezatu sau Janine. Dar chiar și fără să știi de unde erau hainele alea din videoclipuri sau de la festivaluri, e odihnitor să privești, prin stream-ul de ținute regretabil de bufante ale anilor 1990, tipa asta în fustă ultra-mini purtată cu dresuri negre, în power suits, în pantaloni de piele. Și în bocanci, mai ales bocanci.

Cu cercei-candelabru, veșnic o surpriză, ca femeile din filmele lui Almodóvar. Cu buzele îmbrăcate-n ruj roșu intens, care i se potrivea perfect, oricare ar fi fost nuanța. Avea mâini frumoase, cu degete și unghii lungi, pe care microfoanele i le puneau și mai bine în evidență.

Laura își făcea unghiile în sufrageria apartamentului ei de pe Bulevardul Unirii într-o seară în care Maggie Chițoran, una dintre cele mai bune prietene ale ei, s-a dus pe la ea în vizită cu iubitul ei de atunci. Cristi Mărgescu era în bucătărie. Făcea mâncare foarte bună și gătise și în seara aia. „Ea tot pilea acolo la unghii, spune Maggie, „îmbrăcată într-o bluză cu dungi de marinar, și mi s-a părut atât de frumoasă. Nu era machiată absolut deloc. Avea niște ochi mari, verzi, doar un pic spre albastru, și se uita la tine metalic. I-am zis: ‘Laura, ești atât de frumoasă! Și mi-a zis: ‘Maggie, sunt însărcinată, să nu spui la nimeni, te rog, că vreau să fac eu anunțul.’'

A CÂNTAT timp de un an, după ce a câștigat trofeul de la Mamaia, la Salonul Spaniol, un restaurant de multe stele de pe Calea Victoriei.

Pentru că nu avea unde să stea în oraș, i se dăduse o cameră la Hotel Minerva.

Apoi s-a mutat la Melody, celebrul bar-cabaret de la subsolul cinematografului Patria, închis în 2004. Patronii i-au asigurat cazare la Hotel Ambasador, aflat la nici zece minute de mers pe jos.

Dirijat de Viorel Păunescu încă de pe vremea comunismului, Melody fusese locul unde se strângeau noaptea toate numele mari și foarte mari ale Bucureștiului: artiști, sportivi, în special fotbaliști de la Steaua, copii de conducători. În anii 1990, afacerea a continuat în București și la Mamaia, iar pe scena barului au urcat mai departe nume mari din muzica românească, precum Monica Anghel, Luminiţa Anghel sau Elena Cârstea.

„Era o viață de noapte a Bucureștiului pe care nu foarte multă lume o știa, dar care era foarte activă', spune Alex, fratele cu un an jumate mai mic al Laurei. „Se cânta seară de seară. Lunea era singura seară liberă. Barul era tot timpul plin. Și acolo efectiv se arunca cu bani pe scenă.'

O confirmă Viorel Păunescu într-un interviu acordat Libertatea în 2010, în care vorbește și despre Gigi Becali: „Îi plăcea mult ca lumea să vadă că are bani. Mai ales când pe ring îşi făcea apariţia regretata Laura Stoica şi când cânta piesa Un actor grăbit. Chiar i-am spus la un moment dat că mai bine i-ar da banii fetei decât să-i arunce pe scenă. Mi-a spus că, dacă nu aruncă banii pe ringul de dans, nu se simte bine. Era plăcerea lui.'

Programul artistic începea pe la 12 noaptea și nu cuprindea numai muzică live, ci și dans și momente umoristice. Laura intra pe scenă pe la 1:30-2, acompaniată de Bodo și de viitorii membri Proconsul, și cânta cam o oră. Rămânea acolo până pe la 3:30-4, când se termina tot programul.

Alex își amintește nopțile nu puține în care, la închidere, ei și alți cântăreți și dansatoare se prelingeau din Melody spre baruri precum Studio, care erau încă deschise și unde rămâneau la bere până spre răsărit. La 10-11, Laura își lua deja cafeaua și țigara de dimineață.