Am o carenta acuta de vacanta. (Nu e un termen stiintific, dar suna bine, nu-i asa?). E singurul diagnostic posibil. Prima care mi-a deschis ochii asupra acestei probleme (grave) de sanatate a fost Carmen, prietena mea, psiholog, persoana la care apelez ori de cite ori simt ca echilibrul vietii mele e amenintat de o prabusire nervoasa. Apoi am citit (de fapt re-citit), pe Internet, un articol pe aceeasi tema, ce fusese in mare voga despre o petitie inaintata guvernului american de Work to Live Campaign, prin care se cerea adoptarea unei legi a vacantelor platite (Statele Unite sint singura tara dezvoltata care nu are vacanta garantata prin lege). „In felul acesta (adica o vacanta extinsa) se poate evita caderea nervoasa a intregii natiuni americane, epuizate de «overwork culture», argumentau cei de la Work to Live. Concluzia articolului, semnat de un renumit profesor de psihologie: oboseala cronica (acesta este un termen stiintific) e o problema sociala.
Iar singura solutie pentru a iesi din impas o reprezinta vacantele: cu cit mai multe si mai dese, cu atit mai bine. Perfect! Ador vacantele! Arata-mi un singur om caruia nu-i place sa se trezeasca dimineata cu un sentiment de libertate deplina. Exista cineva care nu adora sa fie stapin pe timpul sau, pe care poate sa-l risipeasca dupa pofta inimii? Eu imi fac bagajele cu citeva saptamini inainte. Imi arunc in valiza citeva haine flu-flu, citeva palarii fistichii, sampoane si crème „travel size’ (stii, in sticlutele acelea adorabil de mici si practice), imi leg frumos, cu snur rosu, mormanul de romane din seria le-citesc-cind- o-sa-am-timp, si-mi tirasc prietenele (si uneori sotul) prin magazine, in cautarea de prosoape de plaja, cu multe culori, desene si mesaje ciudate, pe care habar n-am de ce le mai cumpar (acum doi ani nici macar nu le-am scos din bagaj.) In mintea mea, in sufletul meu, imi propun in fiecare an sa merg in o mie de locuri: in Republica Dominicana, in Capri, in insulele Galapagos, in Africa de Sud, in Venezuela, la Rio, in Nepal, la Vatican… In fiecare an am vise superbe, planuri marete, bagaje pregatite cu mare stiinta, prieteni si rude care abia ma asteapta, prieteni si rude care abia asteapta sa plec… Dar de fiecare data, in fiecare an, din nenumarate motive, mai mult sau mai putin reale, ramin la vatra. Printre altele, ma fac vinovata de convingerea vanitoasa ca bunii mei colegi de redactie nu ar putea trai fara mine. Imi spun mereu ca nu e momentul potrivit.
Dar, de vreme ce sint permanent ocupata si gasesc mereu ceva de facut, ma intreb daca va aparea vreodata momentul potrivit? Am muncit in toate vacantele. Chiar si atunci cind am reusit sa evadez din Bucuresti. Am scris articole, am trimis e-mailuri. Mi-am planificat calatorii ambitioase si le-am anulat, discret, pe toate, in preajma fiecarui deadline. Ieri, o prietena (conduce o firma de PR, cu mare succes) mi-a impartasit planurile ei de a naviga pe Mediterana. Cum? Care sint planurile mele? Mexic, am raspuns. Vreau sa merg la Tulum, sa inchiriez o vila pe malul marii, sa vizitez templele maiase. „Inca nu ai ajuns acolo?’, m-a intrebat, cu un zimbet (care m-a scos din sarite). „Asta vroiai sa faci si acum jumatate de an, in vacanta de Craciun.’ Touche!…
Traieste-ti viata!
La inceput, recomandarile lui Carmen au sunat ca un veritabil „bing-bang’. Mi-a explicat cu rabdare beneficiile unei calatorii, pericolele fizice si psihologice la care ma expun daca ma las prinsa in capacana oboselii, pledindu-si cauza cu un devotament de-a dreptul eroic. Pentru a fi mai convingatoare, la plecare mi-a imprumutat o carte pe aceasta tema: Work to Live, scrisa de Joe Robinson, fost jurnalist de calatorii. Cartea sa, un best-seller de-altfel, incurajeaza oamenii „sa-si traiasca viata’ (scrie cu litere mari pe coperta). Iar acest lucru nu e nici frivol si nici absurd. Am gasit aici citeva date si amanunte de-a dreptul socante: s-a demonstrat stiintific ca vacantele frecvente reduc drastic (cu 50%) riscul decesului prin infarct miocardic in cazul femeilor cu virste cuprinse intre 45 si 64 de ani.
In loc sa vedem vacanta ca pe un rasfat, ca o impietate (asa, ca mine), Robinson spune ca trebuie sa privim vacanta „ca pe o necesitate esentiala pentru mentinerea starii de sanatate mentala si fizica, una din conditiile de baza ale fericirii. Vacanta e o cura anti-stres, obligatorie pentru o viata echilibrata.’ „Cum la ora actuala societatea noastra e din ce in ce mai agitata si instabila, oamenii au nevoie de o pauza mai mult decit oricind. Sentimentul de ingrijorare, ca si cel de vinovatie este devastator pentru starea de sanatate’, e de acord Dr. Steven Lamm, profesor la catedra de medicina, New York University, intr-un articol publicat in American Journal of Medicine.
„Stresul induce o intreaga pleiada de imunosupresori, care expun persoana in cauza la un risc ridicat de imbolnaviri cardiovasculare sau cancer‘, atentioneaza el. „E o greseala imensa sa muncesti fara pauze, pina la epuizare, fara odihna. Iar urmarile pe termen lung sint cumplite‘. A pleca in vacanta nu e nici pe departe un gest de egoism, ci o dovada de inteligenta. Aceasta e concluzia la care a ajuns si Irina, o prietena de-a mea, care de trei ani are propria sa firma de publicitate. Desi , cu exceptia ei, in acel birou mai exista doar patru angajati, anul trecut, Irina mea a plecat in Hawaii pentru doua saptamini. „La inceput m-a chinuit un sentiment acut de vinovatie. Cum am putut sa plec atit de departe, pentru atit de mult timp? Ajunsesem insa la un punct in care, din cauza oboselii, totul imi iesea pe dos. Aveam nevoie de o pauza. Intotdeauna am visat sa merg cu caiacul pe coasta Na Pali. Ei bine, asta am si facut. Cind m-am intors eram in cea mai buna forma din viata mea. Si stii ceva, firma mea a supravietuit.’
Page: 1 2