Straini de noi insine

Exista o multime de modalitati prin care poti descrie ce simti: e ca si cum ai fi separat de ceilalti printr-un perete invizibil; ca si cind ai inota in apa; ca si cind ai pluti deasupra lucrurilor; ca si cind ai fi un xerox dupa un xerox, dupa un xerox... Dar nici una dintre acestea nu poate lamuri cu exactitate ceea ce simti. E imposibil de explicat! Stiu, daca recunosti public ca ai trait astfel de stari (care sa te scoata cu forta din propria piele), 99% din auditoriu ar spune ca esti in pragul depresiei, la un pas de anxietate, cu o inclinatie bol­navicioasa pentru problemele existentiale. si poate au dreptate. Sau nu. Incapacitatea de a mentine contactul cu propriul eu are acum un nume, acordat cu tot protocolul de rigoare de lumea me­dicala: sindromul de depersonalizare.

Aceasta denumire a fost folosita pentru intiia data in 1968, in Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (DSM – Manualul de Diagnostic si Statistica a Tulburarilor Mintale, elaborat de psihologii americani), cu explicatia „e o stare in care te rupi de realitate, o instrainare de propria persoana, de propriul corp sau de lumea inconjuratoare'.

Pina nu demult, aceasta afectiune era nu doar necunoscuta, ci, mai ales, neinteresanta. Dar cum lumea medicala are propria moda si propriile tendinte, in ultimii zece ani sindromul de depersonalizare are din ce in ce mai multi adepti si se bucura de tot mai multa atentie. Site-urile dedicate acestui fenomen si grupurile de sprijin au explodat pe Internet, iar la New York si Londra functioneaza doua unitati de cercetare speciale, care se ocupa exclusiv cu studiul acestei afectiuni.

S-a facut chiar si un film pornind de la acest fenomen psihologic (Numb), in care Matthew Perry este un scenarist chinuit de crize de depersonalizare. „Sper ca filmul meu va sparge zidul din jurul fenomenului si tot mai multi oameni vor recunoaste ca sint chinuiti de aceste trairi', declara Harris Goldberg, regizorul si scenaristul filmului. „Deper­sonlizarea e boala noului secol (asemeni stresului in anii ‘90). Cunosc nenumarati oameni de 30-40 de ani care au crize repetate de instrainare.'

Jeff Abuguel, fondatorul site-ului depe­rso­nali­za­tion.info, coautorul cartii Feeling Unreal: Deper­sona­lization Disorder and the Loss of Self (scrisa in colaborare cu celebrul cercetator Dr. Daphne Simeon), spune: „Socie­tatea de azi are ceva care ne rupe de noi insine, ne depersonalizeaza. Poti naviga pe Internet si poti fi, ori­cind, oricine iti doresti sa fii'.

Exista si alti observatori care sustin ca multitudinea de optiuni de a ne petrece timpul liber ne ia pamintul de sub picioare. „Pe strada, oamenii merg cu mp3 in urechi sau vorbind la telefonul mobil, complet rupti de tot ce se petrece in jur, iar acasa sint absorbiti total de lumea fantastica a televiziunii si a jocurilor video. Pen­tru ei, realitatea imediata nu mai exista. A disparut', spune Dr. Steven N. Gold, profesor la Nova Southeastern Univer­sity Center of Psychological Studies din Ford Lauderdale. „In plus, societatea moderna ne pune in mul­te situatii in care sintem nevoiti sa ne prezentam diferit. Sa accesam alte fatete ale propriei noastre personalitati: actionam diferit in cadrul familiei, altfel cu prietenii, cu totul altfel la serviciu. In final, devine destul de complicat sa mai stim cine sintem.'

De acord, cauzele de natura culturala si sociala sint atit de des folosite in explicarea afectiunilor psiholo­gice, incit s-au banalizat. Societatea e de vina pentru tot ce ni se intimpla. Totusi, fenomenul psihologic exista si persista, chiar si atunci cind vrem sa ne rupem de societate.

Iti propun un experiment: incearca sa te privesti in ochi, intr-o oglinda, intens, timp de citeva minute. Vei simti ca te rupi de tine, fara a mai sti cine esti cu adevarat. (Senzatia este similara celei de déjà-vu.) Oricine poate face asta, chiar si un copil de patru ani (virsta la care, cel putin teoretic, nu sintem intoxicati de civilizatie). Problemele (si expli­catiile de natura sociala) apar doar in cazurile gra­ve, in care subiectii nu mai pot re­ve­ni la normal. „Din pa­ca­te, s-ar putea ca aceste cazuri sa fie mai nume­roase decit ne ima­ginam', spune William Narrow, di­rector asociat la departamentul de cercetare al American Psychiatric Association.

„Inca nu avem suficiente studii pentru a vedea cit de raspindita este aceasta tulburare si cit de mult ne afecteaza evolutia. Pina de curind, depersonalizarea era un fenomen aflat exclusiv in a­tentia psihologilor criminalisti si a producatorilor de medicamente sau era citata ca simptom in debutul crizelor de depresie si anxie­tate. Dar cum acest simptom este din ce in ce mai des intilnit, e de datoria noastra sa intelegem de ce, la un moment dat, simptomul s-a transformat in boala', explica Narrow.

Poate parea un simplu joc de cuvinte, dar e un amanunt care conteaza cu adevarat: asigurarile platesc doar bolile recunoscute si acceptate de lumea medicala.

In noul DSM (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders), biblia oricarui specialist in sanatate mintala, deperso­nalizarea este inclusa in categoria tulburarilor disociative, o familie eclectica ce inca mai incearca sa isi recucereasca pozitia si credibilitatea, dupa uriasul scandal de la inceputul anilor ‘90, legat de problemele de personalitate multipla (un numar mare de medici au fost acuzati ca au indus pacientilor vulnerabili re­ac­tii si impulsuri improprii lor, cu scopul de a le fabrica un „alter ego', ca le-au inventat false amintiri din copilarie, legate de abuzuri sexuale inexistente in realitate).

Dupa ce au stat ingropate in rusine si in umbra, studiile legate de tulburarile disociative au fost reluate mult mai tirziu, da­torita valului urias de cazuri de stres post-traumatic (care, desi este o manifestare anxioasa, a fost asimilat tulburarilor disociative) inre­gistrate spre finalul anilor ‘90.