Straini de noi insine

Exista o multime de modalitati prin care poti descrie ce simti: e ca si cum ai fi separat de ceilalti printr-un perete invizibil; ca si cind ai inota in apa; ca si cind ai pluti deasupra lucrurilor; ca si cind ai fi un xerox dupa un xerox, dupa un xerox... Dar nici una dintre acestea nu poate lamuri cu exactitate ceea ce simti. E imposibil de explicat! Stiu, daca recunosti public ca ai trait astfel de stari (care sa te scoata cu forta din propria piele), 99% din auditoriu ar spune ca esti in pragul depresiei, la un pas de anxietate, cu o inclinatie bol­navicioasa pentru problemele existentiale. si poate au dreptate. Sau nu. Incapacitatea de a mentine contactul cu propriul eu are acum un nume, acordat cu tot protocolul de rigoare de lumea me­dicala: sindromul de depersonalizare.

Aceasta denumire a fost folosita pentru intiia data in 1968, in Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (DSM – Manualul de Diagnostic si Statistica a Tulburarilor Mintale, elaborat de psihologii americani), cu explicatia „e o stare in care te rupi de realitate, o instrainare de propria persoana, de propriul corp sau de lumea inconjuratoare'.

Pina nu demult, aceasta afectiune era nu doar necunoscuta, ci, mai ales, neinteresanta. Dar cum lumea medicala are propria moda si propriile tendinte, in ultimii zece ani sindromul de depersonalizare are din ce in ce mai multi adepti si se bucura de tot mai multa atentie. Site-urile dedicate acestui fenomen si grupurile de sprijin au explodat pe Internet, iar la New York si Londra functioneaza doua unitati de cercetare speciale, care se ocupa exclusiv cu studiul acestei afectiuni.

S-a facut chiar si un film pornind de la acest fenomen psihologic (Numb), in care Matthew Perry este un scenarist chinuit de crize de depersonalizare. „Sper ca filmul meu va sparge zidul din jurul fenomenului si tot mai multi oameni vor recunoaste ca sint chinuiti de aceste trairi', declara Harris Goldberg, regizorul si scenaristul filmului. „Deper­sonlizarea e boala noului secol (asemeni stresului in anii ‘90). Cunosc nenumarati oameni de 30-40 de ani care au crize repetate de instrainare.'

Jeff Abuguel, fondatorul site-ului depe­rso­nali­za­tion.info, coautorul cartii Feeling Unreal: Deper­sona­lization Disorder and the Loss of Self (scrisa in colaborare cu celebrul cercetator Dr. Daphne Simeon), spune: „Socie­tatea de azi are ceva care ne rupe de noi insine, ne depersonalizeaza. Poti naviga pe Internet si poti fi, ori­cind, oricine iti doresti sa fii'.

Exista si alti observatori care sustin ca multitudinea de optiuni de a ne petrece timpul liber ne ia pamintul de sub picioare. „Pe strada, oamenii merg cu mp3 in urechi sau vorbind la telefonul mobil, complet rupti de tot ce se petrece in jur, iar acasa sint absorbiti total de lumea fantastica a televiziunii si a jocurilor video. Pen­tru ei, realitatea imediata nu mai exista. A disparut', spune Dr. Steven N. Gold, profesor la Nova Southeastern Univer­sity Center of Psychological Studies din Ford Lauderdale. „In plus, societatea moderna ne pune in mul­te situatii in care sintem nevoiti sa ne prezentam diferit. Sa accesam alte fatete ale propriei noastre personalitati: actionam diferit in cadrul familiei, altfel cu prietenii, cu totul altfel la serviciu. In final, devine destul de complicat sa mai stim cine sintem.'

De acord, cauzele de natura culturala si sociala sint atit de des folosite in explicarea afectiunilor psiholo­gice, incit s-au banalizat. Societatea e de vina pentru tot ce ni se intimpla. Totusi, fenomenul psihologic exista si persista, chiar si atunci cind vrem sa ne rupem de societate.

Iti propun un experiment: incearca sa te privesti in ochi, intr-o oglinda, intens, timp de citeva minute. Vei simti ca te rupi de tine, fara a mai sti cine esti cu adevarat. (Senzatia este similara celei de déjà-vu.) Oricine poate face asta, chiar si un copil de patru ani (virsta la care, cel putin teoretic, nu sintem intoxicati de civilizatie). Problemele (si expli­catiile de natura sociala) apar doar in cazurile gra­ve, in care subiectii nu mai pot re­ve­ni la normal. „Din pa­ca­te, s-ar putea ca aceste cazuri sa fie mai nume­roase decit ne ima­ginam', spune William Narrow, di­rector asociat la departamentul de cercetare al American Psychiatric Association.

„Inca nu avem suficiente studii pentru a vedea cit de raspindita este aceasta tulburare si cit de mult ne afecteaza evolutia. Pina de curind, depersonalizarea era un fenomen aflat exclusiv in a­tentia psihologilor criminalisti si a producatorilor de medicamente sau era citata ca simptom in debutul crizelor de depresie si anxie­tate. Dar cum acest simptom este din ce in ce mai des intilnit, e de datoria noastra sa intelegem de ce, la un moment dat, simptomul s-a transformat in boala', explica Narrow.

Poate parea un simplu joc de cuvinte, dar e un amanunt care conteaza cu adevarat: asigurarile platesc doar bolile recunoscute si acceptate de lumea medicala.

In noul DSM (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders), biblia oricarui specialist in sanatate mintala, deperso­nalizarea este inclusa in categoria tulburarilor disociative, o familie eclectica ce inca mai incearca sa isi recucereasca pozitia si credibilitatea, dupa uriasul scandal de la inceputul anilor ‘90, legat de problemele de personalitate multipla (un numar mare de medici au fost acuzati ca au indus pacientilor vulnerabili re­ac­tii si impulsuri improprii lor, cu scopul de a le fabrica un „alter ego', ca le-au inventat false amintiri din copilarie, legate de abuzuri sexuale inexistente in realitate).

Dupa ce au stat ingropate in rusine si in umbra, studiile legate de tulburarile disociative au fost reluate mult mai tirziu, da­torita valului urias de cazuri de stres post-traumatic (care, desi este o manifestare anxioasa, a fost asimilat tulburarilor disociative) inre­gistrate spre finalul anilor ‘90.
 

Primele studii legate de sindromul de depersonalizare au fost facute de Daphne Simeon, la sfirsitul anilor ‘80, iar subiectii au fost recrutati… din ziare. Dr. Simeon a lansat o intrebare: „ti se pare ca esti rupt de realitate, ca te detasezi de propria persoana, ca lumea din jur sau propriul corp dispar in ceata?', iar raspunsurile au venit uluitor de repede, in numar neasteptat de mare („Ma simt ca si cind as fi inchis intr-un sertar, undeva, inauntrul meu', povestea un functionar de 43 de ani. „ Ca si cind as fi spectator la propriul meu spectacol', spunea un actor de 36 de ani…).

Dupa ce si-a supus recrutii unui tir de teste (intrebari de genul: ai avut vreodata senzatia ca stai alaturi de tine insuti? Sau ca esti in vizita la cineva, desi erai in propria casa?) si a selectat exclusiv subiectii ce intruneau absolut toate criteriile cerute, pe baza marturiilor lor, Dr. Simeon a stabilit simptomatologia exacta care facea din deperso­nalizare o boala in sine.

La ora actuala, baza sa de date numara citeva mii de cazuri, cu trasaturi comune: majoritatea subiectilor s-au imbolnavit in tinerete, au avut un parinte abuziv sau cu tulburari mentale, iar sindromul de depersonalizare este dublat de o alta boala psihica, precum anxietatea sau depresia.

Pe baza acestor date, Dr. Simeon a ajuns la concluzia ca depersonalizarea este, in fapt, „o reactie de aparare impotriva unui factor puternic de stres, o modalitate de a se detasa de sentimentele sau impulsurile distructive. Poate fi vorba de un stres imediat sau de expunerea prelungita la stres, de un mod de viata stresant, de abuzuri si situatii de stres traite in copilarie sau adolescenta, de stresul unei alte afectiuni psihologice', explica ea. Cu alte cuvinte, orice situatie de stres ne poate instraina de noi insine. Uau, suna inspaimintator.

La ora actuala, depersonalizarea afecteaza 2-3 procente din populatie, iar Dr. Simeon prevede o adevarata epidemie pentru urmatorii ani.

Restul specialistilor sint ceva mai retinuti („E o tulburare rara', spune Dr. James Chu, seful clinicii de psihiatrie de la McLean Hospital, din Belmont, Massachusetts. „Chiar si intr-o tara in care serviciile de sanatate mentala sint foarte dezvoltate, precum Statele Unite, un specialist vede doar doua, maximum trei cazuri de depersonalizare pe an, cel mult'), mai lipsiti de convingere (iata declaratia profesorului Harrison G. Pope, psihiatru in acelasi spital cu domnul Chu, care se situeaza exact la polul opus: „Din punctul meu de vedere, depersonalizarea este un simptom nonspecific, nu o afectiune in sine. In cursul practicii mele vad astfel de cazuri in fiecare zi') sau mai indecisi („Cred ca depersonalizarea face parte din categoria tulburarilor obsesiv compulsive, doar ca, in loc sa se foca­lizeze pe ordine si distrugere, aceasta afectiune se concentreaza asupra propriei persoane', spune Evan Torch, psihiatru in Atlanta. „Odata ce pacientul observa depersonalizarea, devine obsedat de ea si o cauta, o pro­voaca. Odata ce realizeaza ca se rupe de propriul corp, subiectul se estompeaza si mai mult. E vorba de o constientizare superioara a propriului eu', spune el).

In ciuda opiniilor divergente ale colegilor de breasla, Dr. Simeon revine obsesiv la numarul urias de oameni care sufera de depersonalizare, ca dovada clara a faptului ca aceasta tulburare este o entitate in sine.

Din pacate, acest mod de argumentare este mult prea limitat. In cartea sa Hystories: Hysterical Epidemics and Modern Media, criticul Elain Showalter, fost profesor la Princeton, argumenteaza ca tipul de reclama practicata de Dr. Simeon pentru a-si recruta cazurile de studiu atrage exact acel segment de populatie care cauta o explicatie organica pentru problemele personale, un segment neconcludent pentru un studiu fundamentat. In opinia lui Showalter, afectiunile trendy (din care face parte si sindromul de depersonalizare, alaturi de cel de oboseala cronica sau cel al atacurilor teroriste) au cistigat teren datorita faptului ca vizeaza nevoia omului de a se victimiza, pe care media o reflecta si o propaga in acelasi timp, in toate modurile posibile.

„Depersonalizarea a devenit ea insasi o tulburare incerta, dar asta nu inseamna ca nu e reala', spune ilustrul psihiatru Peter D. Kramer, autorul best-seller-ului Listening to Prozac. „Chiar daca nu le acord credit in totalitate, studiile arata ca depresia este in crestere, de la 5 procente la 10, indiferent de modificarile survenite in manifestarea ei.

De ce o parte dintre cazuri nu s-ar putea transforma in depersonalizare?

In psihologie, modificarea diagnosti­cului initial e frecvent intilnita, fara a putea explica de ce o afectiune se transforma in altceva.'

Probabil cel mai mare minus al teoriei lui Simeon (ca depersonalizarea e o boala in sine) este ca, pina la ora actuala, nu a descoperit un medicament care sa o trateze. Tot ce s-a administrat pina acum a fost ineficient, iar in rarele cazuri in care s-au inregistrat ameliorari, me­dicatia a fost dublata de psihoterapie. „ Avem nevoie de un medicament', spune Simeon, partial idealista, partial constienta ca o companie farmaceutica cu buget mare este mult mai influenta in a ridica un simptom la statut de boala decit orice studiu de pe pamint.

Ce spun cei afectati de acest sindrom? E suficient sa intri pe un site dedicat depersonalizarii ca sa iti faci o idee. De la extazul de a gasi pe Internet o multime de alti oameni cu aceleasi manifestari, de la acceptarea bolii si entuziasmul de a o impartasi, in citeva luni, ajung la epuizare: „Am obosit sa fiu bolnava. Nu mai vreau!', citesc unul din mesaje. Iar asta ma duce cu gindul la o replica din filmul lui Goldberg: „Sper ca intr-o zi o sa uit toate astea si nu o sa-mi mai pese de nimic'.
 

Foto:Hepta

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK