Scutire la ora de sport

Cand mi-am propus sa scriu pentru prima data acest text, ma gandeam sa fac un mic experiment. Mic, spun eu, dar de fapt foarte indraznet pentru mine si pentru obiceiurile mele. Aveam de gand sa imi programez o saptamana in care sa incerc sa fac sport zilnic, indiferent de timpul pe care urma sa il aloc activitatii mele sanatoase. Intre timp, pe masura ce se apropia deadline-ul, evident ca timpul meu s-a scurtat. Apoi au intervenit pregatirile – oh, atat de epuizante! – pentru ELLE Style Awards. Dupa care a nins. Iar dupa ce a nins a plouat vreme de doua saptamani. Deci planul meu nu s-a materializat niciodata, iar potopul acesta marunt care mentine strazile in aceleasi, deprimante, tonuri de gri nu se mai termina. Am avut, deci, scuze bune sa nu fac sport.

Stiu ce vei zice. As fi putut oricand sa exersez in casa, la sala sau la bazin. Si am intentionat sa fac asta. Am fost atat de hotarata incat m-am apucat sa imi caut salteaua de yoga in dulap. Pana sa o gasesc, insa, mi-am dat seama ca garderoba mea are nevoie urgenta de o reorganizare radicala, asa ca mi-am petrecut ziua trecand fara mila prin toate hainele. In apararea mea, pot sa spun ca activitatea a fost cu folos. Doua plase de haine au ajuns la prietenele mele si un sac imens asteapta sa fie donat unei asociatii caritabile. Iar de la asta nu ma voi da cu nici un pret inapoi. Sper.

Revenind, nici dupa ce am gasit salteaua de yoga nu a fost chip sa ma apuc sa imi intind oasele ascultandu-mi nevoile interioare si golindu-mi mintea de orice fel de gand negativ. De ce? Pentru ca am fost prinsa intr-o dilema fantastica despre felul in care practicam yoga ca sport si nu ca o disciplina spirituala, conectata cu fiorul religios pe care nu am izbutit sa il gasesc cu nici un pret. Deci nu am mai facut nici yoga. In schimb, m-am apucat de o sesiune serioasa de introspectie, incercand sa imi dau seama de ce nu reusesc defel sa ma tin de promisiunile pe care mi le fac an de an, si anume ca ma voi misca mai mult, ca voi face si eu, ca toata lumea, sport.
Ei, si luand-o pe calea aceasta, am decis sa imi amintesc in primul rand de cea mai recenta ambitie sportiva pe care am avut-o, de altfel si singura despre care pot sa exprim oarece mandrie. Dupa cum vei vedea, nici acest mic orgoliu ca am reusit sa ma tin de un sport nu merge prea departe.

In urma cu mai bine de un an, cand colega mea, Barbara, a obtinut brevetul de instructor Nordic Walking, am fost printre primele care s-au bucurat si care s-au inscris in prima ei grupa, aceea pe care avea sa isi testeze cunostintele nou acumulate. Si chiar am reusit, vreme de vreo sase luni foarte simpatice, sa ma tin de treaba. Cred ca a fost singura perioada in care am putut spune ca mi-am facut o rutina sportiva. Gandul de a pleca dimineata la munca cu echipamentul in geanta ma umplea de mandrie, iar faptul ca refuzam intalniri cu prietenii „pentru ca joia fac Nordic Walking mi se parea extraordinar. Nu mai spun ca talentul Barbarei m-a facut sa avansez destul de repede in deprinderea tehnicilor. Și ca atunci cand incepeam sa simt efortul si reuseam sa depasesc cate un punct critic ma avantam in al noualea cer, mai mandra decat daca as fi cucerit vreun varf de munte. Sau ca spatele nu m-a mai durut de mai bine de un an. Totusi, cand a venit iarna, vremea intunecoasa m-a tintuit pe canapeaua de acasa, asa ca, rusinata, m-am rezumat la a privi pe Facebook ispravile colegilor mei de grupa. Am renuntat, deci, din lene si nepasare, la o activitate care ma facea sa ma simt atat de bine.

Intorcandu-ma inca si mai mult in timp, imi amintesc si de un abonament la sala pe care nu l-am onorat decat de trei ori (gandindu-ma ca o astfel de actiune repetitiva si fara pic de competitie e departe de a fi interesanta pentru mine). Dar daca merg inca mai departe, ajung in adolescenta mea, cand eram o zvarluga indemanatica gata mereu sa sara un gard, sa faca trasee montane si sa joace zilnic tenis. Si ma intreb, astazi, ce s-a intamplat cu fata aceea. Garduri nu mai sar, la munte ma duc doar ca sa stau intr-o cabana, iar la tenis ma uit frecvent, doar ca sa imi amintesc cum se simte un drop shot reusit, fara sa mai fi pus mana pe o racheta de vreo zece ani.

In tot timpul acesta, apropiatii mei se lauda (si ii inteleg si ii invidiez) cu performantele lor. Un prieten tocmai a primit cadou o cupa pentru peste o mie de kilometri alergati in primul an in care s-a apucat de treaba asta. Alti doi prieteni merg saptamanal, cu strictete si bucurie, la ore de yoga. Iar eu stau pe canapea si, uneori, ma duc sa ii privesc in competitii si sa ii aplaud. Dar nici o urma de dorinta de a face sport nu imi mai da tarcoale.

Nu stiu daca este cazul sa ma simt vinovata. Am 33 de ani, sunt mai slaba decat am fost vreodata (si stiu ca greutatea ar fi putut, probabil, sa ma motiveze) si merg mult pe jos. Pe orice fel de vreme. Stiu ca nu e suficient, dar nu reusesc sa ma ambitionez sa fac mai mult. In tot timpul acesta ma ingrijorez, totusi, citind recomandarile Organizatiei Mondiale a Sanatatii, care vorbesc despre obezitate la nivelul Uniunii Europene, boala ce a devenit una dintre cele mai mari provocari legate de sanatate in zona noastra. Stiu, din studiile lor, ca jumatate dintre adulti si unul din cinci copii din jur sunt supraponderali, iar unul din trei dintre acesti copii e deja obez. Mai stiu si ca peste un milion de decese anuale au legatura cu greutatea excesiva.

Iar aceasta e mai legata decat vreau eu sa recunosc de lipsa de sport. Stiu ca fiecare tara ar trebui sa faciliteze accesul cetatenilor la activitati sportive si mai stiu ca unele au si facut-o. Am vazut, pana si eu, aparatele de exercitii montate in parcul de langa bloc si chiar le-am folosit, mai mult in gluma, de vreo doua ori. Intr-una dintre dati recunosc ca am facut-o fumand o tigara, doar ca sa pot face o fotografie amuzanta pentru Instagram. Da, stiu, am decis sa transmit pe o retea de socializare un mesaj teribil de destept.

Am mai aflat, dintr-un studiu efectuat anul trecut de IRES, ca noi, romanii, nu stam deloc bine la capitolul sport. Da, ne laudam cu performantele Simonei Halep sau ale Larisei Iordache si ne insufletim cand joaca echipa nationala de fotbal. Dar, dincolo de traditia gimnasticii sau a fotbalului, trecand peste ascensiunea exploziva a lui Halep, desi am crede ca mai multi dintre noi s-ar indrepta catre sport prin simpla putere a exemplului altora, in fapt ne multumim sa privim ispravile lor la televizor. Studiul spune ca 17% din copiii celor chestionati fac un sport de performanta. Fireste, fotbalul, artele martiale, inotul, baschetul si tenisul ocupa locurile fruntase in preferintele copiilor.

Deci, de ce doar atat de putini dintre noi fac sport? Sigur, cand vine vorba de copii, poate ca taxele percepute pentru orele de pregatire, distantele pana la salile unde se practica sport sau chiar orarul dificil le vin peste mana parintilor. Caci astazi nimeni nu isi mai lasa copiii, asa cum am fost noi crescuti, sa haladuiasca prin vreun parc sau in curtea vreunei scoli.

Dar, ca sa revin la chestiunea presanta, de ce nu reusesc sa ma hotarasc eu sa fac sport? Fara scuza vreunei taxe, fara sa fie nesigur sa alerg in parc sau sa imi intind salteaua de yoga in salon, lenea mea devine singurul motiv. Si uneori, ca acum, stau si ma gandesc la felul in care se va traduce trandaveala aceasta in anii care vor veni. Dar gandul acesta ma paraseste repede, iar explicatiile prietenilor mei, care imi tot repeta satisfactiile pe care le resimt cu fiecare kilometru alergat, sunt trecute imediat in categoria conversatii simpatice la o cafea. Fara urmari, fara ambitii ale mele care sa le urmeze pe ale lor.

Insa mai am un gand. Acela ca, anul acesta, nu ar trebui sa mai vorbim despre ambitii, competitii sau satisfactii cand vine vorba de sport. Ci despre sanatatea noastra, despre lucruri pe care, pur si simplu, nu ne permitem sa nu le facem. Asa ca imi voi incepe anul fara ambitie, dar cu un angajament fata de mine. Ceea ce iti doresc si tie!

Foto: Dan Beleiu

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK