Sănătatea mintală și cicatricile care nu se văd

Ne îngrijorăm când auzim despre accidente, suntem conștiincioși cu analizele și ne pansăm atunci când ne tăiem. Însă când vine vorba de suferința psihică, a noastră sau a altora, de cele mai multe ori o ignorăm, pentru că vine la pachet cu etichete. Paradoxul e că fragilizarea planului mintal poate surveni cu mult înainte de primul rid.

Poate ai observat, în mediile urbane e cumva trendy să-ți începi propozițiile cu „terapeutul meu spune”, să declari cu un aer dramatic, ca scuză, că ai avut un atac de panică sau să te declari depresiv, deși poate nu înregistrezi nici un simptom. Însă și reciproca e valabilă. Mulți dintre noi ascundem suferințele de ordin mintal de teama unei etichete neflatante. Însă nimeni nu te stigmatizează atâta timp cât pare un gest de răsfăț, de selfcare, cum ar fi un masaj. Dar cu toate astea, trăim într-o societate în care depresia severă nu e o scuză validă să lipsești de la birou, deși nimeni n-ar avea pretenția să apari, spre exemplu, cu răni deschise.

Apoi, am 5.000 de prieteni pe Facebook, dintre care pe 2.000 îi cunosc binișor. Așa că aflu adesea despre momentele în care au accidente la schi, gripă, temperatură și alte afecțiuni de ordin fizic. Dar încă nu am auzit pe nimeni să povestească despre o tulburare psihică cu care se confruntă. Și fac această paralelă între fizic și psihic pentru a accentua faptul că, deși în aparență suntem mai deschiși către a înțelege importanța sănătății mintale, impactul pe care îl au rănile ascunse și modul în care le somatizăm, tindem să oferim o aură ocultă tuturor lucrurilor care țin de minte și suflet. Pentru că judecăm și ne e teamă să fim la rândul nostru judecați, deci vulnerabili. Și e de înțeles. Cine și-ar dori să îi fie pusă la îndoială credibilitatea cu eticheta de „instabil”, cine vrea să fie arătat cu degetul și asociat cu o tulburare (cum ar fi borderline) sau compătimit pentru depresie? Când ne gândim la problemele mintale, încă ne vin în minte imagini cinematice cu cămăși de forță și aziluri de nebuni. Și poate de aceea putem deveni orbi la suferința unui prieten apropiat, a partenerului de viață sau chiar a propriei persoane.

Culmea e că prevalența tulburărilor psihice la nivelul întregii populații a trecut de 33% (media este între 16-44%) iar în curând va atinge 50% (adică o persoană din două va ajunge să aibă o formă de suferință emoțională până la sfârșitul vieții). Ultima analiză a Organizației Mondiale a Sănătății a arătat că bolile psihice sunt principala sursă de ani pierduți prin dizabilitate la nivel mondial, procent care a crescut cu 41% în ultimii zece ani. Practic, această categorie de afecțiuni medicale a devenit cea mai frecventă și severă patologie prin impactul pe care îl are asupra calității vieții. În acest context, decizia de a merge la psihoterapeut ar trebui să fie mult mai frecventă decât mersul la analize, dar statisticile internaționale (care citează țări avansate economic) spun că doar 50% din cei sever afectați apelează la specialiști, iar pentru problemele mai ușoare procentul scade până la circa 10%.

Paradoxul este că creierul ne este mult mai fragil decât corpul. Mușchiul, când se rupe în urma efortului, se întărește și se mărește (principiul culturismului). Apoi osul în creștere, de fiecare dată când este lovit, mai adaugă câte un strat la vindecare. Psihicul, în schimb, e ca un pod care se formează în copilărie și care, în urma mai multor zdruncinături, evenimente nefaste și calamități naturale (echivalentul unor traume) se poate prăbuși încă din adolescență. Raportul Organizației Mondiale a Sănătății din 2013 afirma că tulburările psihice au vârste de debut mult mai mici decât alte boli cronice (tulburările de anxietate au ca vârstă medie începutul adolescenței, în timp ce tulburările afective și tulburările induse de substanțe au vârste medii de debut la 20-25 de ani).

După ce am discutat cu specialiști mi-am dat seama că nimeni nu trece prin viață neșifonat, adică fără traume, stres, probleme, însă aceste experiențe sunt modelatoare, ne formează și ne conferă unicitate, fiecare cu „piticii lui”. Însă atunci când evenimentele sunt mai năvalnice decât podul nostru (problemele de viață sau așa-numitele tulburări de adaptare), acesta se poate dărâma, și fiecare dintre noi se prăbușește altfel, în funcție de tendințe.

Deși nu se cunoaște cauza exactă a bolilor mintale, cercetările arată că este vorba de o combinație de factori psihologici (traume, abuzuri, abandon, neglijare), de mediu (problemele financiare sau profesionale, relațiile interpersonale, stresul la locul de muncă, traume diverse din viața personală sau chiar a întregii comunități) și biologici (funcționarea anormală a circuitelor celulare nervoase sau a căilor care conectează anumite regiuni ale creierului). „Când ne raportăm la fiecare din tulburările psihice, aceste cauze sunt importante în procente diferite: cu cât este mai gravă o tulburare, cu atât este mai puțin frecventă și este mai mare implicarea genetică. De aceea, spre exemplu, tulburarea bipolară sau schizofrenia trebuie privite mai degrabă ca boli cronice cum sunt diabetul sau hipertensiunea arterială. Și există și un aspect pozitiv, și anume că tulburările de anxietate, atât de frecvente și chinuitoare, nu sunt severe sau genetice”, ne explică dr. Gabriella Bondoc, medic primar psihiatru și fondatoarea Clinicii de Psihiatrie și Psihoterapie Hope (www.clinica-hope.ro).

CUM SE TRATEAZĂ AFECȚIUNILE DE ORDIN MINTAL ȘI CUM FUNCȚIONEAZĂ TERAPIA?

Deși metoda clasică la care recurgem atunci când avem suferințe de ordin psihic e să încercăm să ne autodiagnosticăm cu articole, quizz-uri și clipuri de pe YouTube, să evadăm în somn, filme, cărți, sau să mergem la un terapeut recomandat de o prietenă apropiată, ce ar trebui să facem mai întâi ar fi să mergem la psihiatru pentru un diagnostic, iar specialistul va ști cât de grave ne sunt problemele. De asemenea, acesta va cunoaște protocoalele pentru diagnosticul respectiv și tratamentul recomandat. Acesta poate fi psihoterapia, medicația sau o combinație între cele două, în funcție de fiecare caz. „Psihoterapia nu este o metodă de relaxare, ci îngrijire medicală, pentru că are impact profund asupra creierului: poate să schimbe rețele neuronale și felul în care funcționează biologic creierul. Psihiatria se îmbină cu psihoterapia, în funcție de protocol. De exemplu, când vine vorba despre tulburări de adaptare precum stresul, anxietatea sau depresia, psihiatrul poate recomanda ajutorul psihologului. Dar sunt foarte multe tulburări grave la care e nevoie și de intervenție medicamentoasă. Și terapia e un instrument medical, dar nu poate înlocui medicația atunci când vorbim despre boli cronice”, explică dr. Gabriella Bondoc.

Pentru fiecare tulburare psihică există în străinătate ghiduri de specialitate, care recomandă specialiștilor variantele eficiente de tratament. Acele recomandări au în spate zeci de studii, iar ghidurile se modifică permanent pentru a încorpora noi intervenții a căror eficacitate a fost dovedită. „Psihoterapia seamănă mai degrabă cu o operație chirurgicală în care fiecare gest, cuvânt, atitudine non-verbală, reacție a terapeutului are un anumit sens și scop. Teoretic, ceea ce spune terapeutul nu e niciodată întâmplător sau spus ca și cum ar sta de vorbă cu cineva. Fiecare întrebare are o logică menită să ajute pacientul să facă o conexiune neuronală nouă, răspunzând la o întrebare poți conecta lucruri pe care până atunci nu le legasei. Și așa apar epifaniile, schimbarea. Manualele standardizate oferă siguranța că ceea ce faci e la fel de eficient în România cum a fost și în țara de origine, dar asta nu înseamnă că trebuie să devii rigid. În funcție de problemele fiecăruia, terapeutul personalizează tipul de terapie (extremele fiind psihanaliza și terapia cognitiv comportamentală) sau, pentru anumite tulburări, se poate recomanda un program care să ajute pacientul să afle cât mai multe despre tulburarea de care suferă, înainte de terapia individuală. În cadrul clinicii Hope avem programe specializate pentru tulburarea de personalitate borderline, tulburarea bipolară, un program pentru adolescenți. Aceste programe debutează ca niște cursuri ce funcționează ca o intervenție psihologică extrem de eficientă și au o rată foarte mare de succes”, completează medicul. Aceste programe sunt accesibile din punct de vedere financiar, iar asigurarea de sănătate poate deconta terapia, atunci când trimiterea e dată de un medic specialist precum psihiatrul, oncologul, diabetologul sau ORL-istul.

REGULI DE BUNĂ TERAPIE

Psihoterapia poate fi un proces care durează ani, de aceea e important ca persoana în cauză să-ți inspire încredere și să-ți placă, în primul rând ca om, deoarece în timpul procesului de vindecare, probabil vei petrece multe ore pe canapeaua lui. De asemenea, e de specificat că este o diferență între un psiholog (absolvent de psihologie) și un psihoterapeut (absolvent de medicină sau psihologie, la care se adaugă o pregătire teoretică suplimentară, aproximativ cinci ani de terapie personală și 50 de ore de terapie supervizată).

Primele ședințe de terapie sunt de obicei de acomodare, în care poți să-ți dai seama dacă ai o compatibilitate cu psihoterapeutul, iar după ce iei decizia de a te apuca de tratament, e indicat să semnezi un contract de confidențialitate (recomandat de Colegiul Psihologilor). De menționat e că terapeutul nu știe din prima dacă poate să-ți rezolve problema sau în câte ședințe se va întâmpla asta – creierul uman este imprevizibil. Și nu e OK să împarți același terapeut cu alți membri ai familiei, rude sau prieteni foarte apropiați, cu care să schimbi notițe. De asemenea, cu psihoterapeutul trebuie să ai o relație strict profesională (exclus colegi, vecini, prieteni de familie și oameni cu care te vezi și în alte contexte). La nivel internațional, încă se dezbate etica unei relații între terapeut și pacient la câțiva ani după încheierea ședințelor. Apoi, în terapie (ideal, în toate relațiile) nu trebuie să existe etichete și judecăți de valoare.

„Experiențele proprii te fac un terapeut mai bun, te ajută să empatizezi cu suferința din fața ta și cred cu tărie că terapia personală e chestia care face diferența între un om care citește despre această meserie într-o carte și unul care realmente vrea la un moment dat să aibă onoarea de a fi primit în întimitatea sufletului cuiva. Pentru că e o onoare și un act de mare responsabilitate. Sufletele se ating cu mănuși, cu delicatețe, cu empatie și respect. Dar și reciproca e valabilă. E responsabilitatea ambelor părți de a crea o relație echilibrată și frumoasă”, explică dr. Gabriella Bondoc.

CUM RĂMÂNE CU STIGMATUL?

Dacă ai o suferință de ordin psihic, prima grijă ar trebui să fie să o tratezi, părerea altora nu te-ar opri să mergi la medic după ce ai căzut pe scări. Iar celebritățile care au declarat în mod public că suferă de diverse tulburări mintale au început să elibereze societatea de acest stigmat. Catherine Zeta-Jones a recunoscut în mod public că suferă de tulburare bipolară, Ryan Reynolds a vorbit despre lupta sa cu depresia, Selena Gomez – despre atacurile de panică pe care le trăiește, Lady Gaga, o victimă a stresului post-traumatic, a avut o conversație video publică despre stigmatul la adresa tulburărilor psihice cu prințul William, iar Britney Spears s-a internat recent într-o clinică pentru sănătatea mintală. Ca să nu mai spun că Billie Eilish, noua senzație pop, suferă de Tourette. „Indiferent de cât succes ai avea sau de locul tău în societate, oricine poate fi afectat. Ne confruntăm cu o lipsă de compasiune și cu etichetarea celor care au afecțiuni psihice”, a declarat actrița Kristen Bell pentru time.com. Însă ce ar fi de etichetat? Se pare că nimeni nu-i perfect. Nici măcar pe interior.