Roxana Voloșeniuc: ”Ce ar zice tata?”

Cu tatăl medic ATI și mama biolog, Roxana Voloșeniuc se întreabă cum arată azi viețile și gândurile celor din prima linie de luptă împotriva coronavirusului… și ce se întâmplă cu copiii lor.

Tatăl meu a fost o viață întreagă doctor ATI. În primii ani la Spitalul Elias din București, apoi 40 de ani la Spitalul Județean Constanța. Mama mea este biolog, și atunci când m-am născut eu, și mulți ani după, lucra la laboratorul Spitalului de Boli Infecțioase din Constanța, făcea analize de sânge. Încerc să-mi imaginez ce ar însemna această configurație azi pentru o familie cu doi copii minori. Cum fac față cuplurile care se află în situația asta și cum reușesc să gestioneze această criză pentru familiile lor: cu cine stau copiii lor, ce mănâncă, când îi vor mai vedea? Câte săptămâni sau luni vor trece? Îi vor mai vedea în tot acest timp?! Ar fi riscant?! Dar bunicii din familie, pe ei cine îi îngrijește?! E firesc să empatizez cu ei, știu ce am simțit și eu, dar la o scară mult mai mică, la Revoluție, când tata stătea la spital, abia dacă l-am văzut în acele zile, iar mama era chemată nonstop la laboratorul de apă (se mutase între timp acolo), să facă pentru a mia oară analiza apei potabile, pentru că erau zvonuri că ar fi fost infectată, otrăvită. Eram mici și stăteam acasă dezorientați, așteptându-ne părinții… Ce se va întâmpla cu ei, cu noi?! Mă întreb câtor copii le e frică azi pentru viețile părinților lor? Sunt probabil mii în România și mult mai mulți în întreaga lume. Și aici vorbesc doar despre cei a căror teamă e generată de munca propriu-zisă a părinților, nu de vulnerabilitatea asociată cu vârsta.

Când eram mică am fost doar de două-trei ori la tata la serviciu', dar nu mă lăsa să intru mai departe de un mic birou, mă opream la ușa pe care scria Reanimare, de acolo era interzis. Îl vedeam doar pe el, în halatul alb, cum intra și se închideau ușile în urma lui. Acolo era ultima frontieră. Locul în care oamenii se zbăteau între viață și moarte, copii, tineri, bătrâni… iar tata intra să îi salveze. Se întâmplau și tragedii pe care noi, în general, nu le știam, pentru că tata nu vorbea niciodată acasă „de spital”.

Dar noi știam, simțeam.

Când îi murea un copil în gardă, tata venea acasă și nu mai vorbea. Nimic, toată ziua. Ne făcea semn mama să fim cuminți, să nu îl întrebăm nimic. Odată, țin minte, sunase acasă mama unui copil, nu știu cum ne aflase numărul de telefon, era disperată, copilul ei avea arsuri acoperind peste 80% din corp și, deci, nici o șansă să supraviețuiască. Cum îi comunici unei mame acest lucru? Și cum te simți tu după, mă întreb eu acum?

L-am iertat mai târziu în viață, când am înțeles de ce nu vorbea cu noi prea mult, de ce nu se juca cu noi după ce venea de la spital, de ce o dată a uitat în ce clasă eram, că făcea enorm de multe gărzi și lipsea de acasă, că citea prea mult, că asculta Europa Liberă în loc să se joace cu noi. Cum să vii acasă după o zi în care ai resuscitat o viață sau ai pierdut-o pe alta și să începi să învârți o mașinuță pe covor, cu copiii?

Nici nu vreau să-mi imaginez iadul care e azi în secțiile de ATI din întreaga lume. De la ororile pe care le văd, la oboseala cronică pe care o acumulează, la rănile provocate de măștile pe care le au pe fețe doctorii și asistentele, la faptul că poartă scutece ca să nu fie nevoie să meargă la toaletă (în afara de riscul de contaminare, acele combinezoane nu le poți da jos decât când le arunci).

Tatăl meu a murit pe 1 februarie, și ultima noastră discuție a fost despre cât de repede s-au mișcat autoritățile în China și au făcut un spital în câteva zile. Nici nu ne-am fi imaginat, nici eu și, sunt convinsă, nici el, că azi acea realitate îndepărtată cu atât de puțin timp în urmă va fi lângă noi, la noi acasă.

Mă întreb în fiecare zi ce ar zice el de toate aceste lucruri.