În 2018, cancerul de sân a luat viața a peste 627.000 de femei. Niciuna dintre ele nu ar fi putut preveni apariția cancerului, însă poate l-ar fi putut descoperi la timp. Pentru ele e prea târziu, însă nu trebuie să fie și pentru tine. Florina este una dintre protagonistele proiectului Ascultă-ți corpul, o femeie care a învățat să trăiască dincolo de cancer. A decis să îl privească ca pe o provocare, și nu ca pe o luptă. Deși nu i-a fost ușor, și-a dorit ca povestea ei să ajungă la tine pentru a te face să înțelegi că un control făcut la timp, îți poate salva viața.
„De doi ani de zile locuiam în Ghana. Eu, împreună cu soțul meu și cu cei doi copii. Când am plecat acolo, cel mic avea doar patru luni. Toată lumea a zis că nu suntem normali. Dar nouă ne era bine acolo și lucrurile mergeau cum trebuie. Asta până în toamna anului trecut. Am început să observ că sânul stâng era mai mare și mai tare decât în mod normal. Am crezut că poate e așa din cauza menstruației sau a faptului că n-am reușit să alăptez mai mult de două luni. Nu simțeam vreun nodul, nu era vreo modificare de culoare sau de textură a pielii. Într-un weekend am plecat la mare și atunci a fost momentul în care am simțit o durere cruntă și o umflătură în axilă. Dar după două zile a dispărut complet. Până am ajuns acasă nu mă mai durea, nu mai era umflată zona. Dar fiindcă era și luna octombrie, și chiar și în Ghana erau panouri cu cancerul de sân și prietenele mele de la clasele de zumba făcuseră un flashmob pentru asta, am zis că trebuie să fac și eu un control. Soțul meu mi-a zis «Ești nebună, ce ai? Nu vezi că nu ai nimic, nici o stare, nici un simptom?». Dar nu l-am ascultat și m-am dus la ginecolog. Am găsit o doctoriță nemțoaică acolo. La control m-a palpat și mi-a zis: «Da, e ceva, hai să faci o mamografie și o ecografie să vedem ce e acolo». Mi-a făcut programarea în aceeași zi. Deja beculețele începuseră să se aprindă. De ce se întâmplă lucrurile pe repede înainte? Prima dată am făcut mamografia, apoi ecografia. L-au chemat și pe șeful de secție, care mi-a confirmat că se vede ceva, dar că trebuie să așteptăm rezultatul mamografiei. Eram convinsă că nu e nimic, că nu știu despre ce vorbesc, că nu au acolo aparatura necesară ca să știe exact. A doua zi m-am dus singură la clinică să iau rezultatul. Cum am intrat, șeful de secție m-a chemat la el în birou să vorbim. «Sunt 97% șanse să fie cancer, trebuie să facem biopsie. Sfatul meu e să pleci la tine în țară cât mai repede posibil», mi-a spus. Atunci am simțit că se face o gaură în pământ și că mă scufund cu totul. Numai când am auzit am început să plâng. Nu mai auzeam, nu mai vedeam nimic. L-am sunat imediat pe soțul meu, dar el era convins că nu e adevărat. «Nu se poate! Mergem acasă, facem alte analize, alte teste, căutăm doctori». După două zile eram în România împreună cu copiii. Am ajuns sâmbătă noaptea, iar luni dimineața eram la clinică, făceam biopsia. În mod normal, rezultatul durează undeva la două săptămâni. Dar cum întâlnirea de Tumor Board de la Euroclinic se făcea doar miercurea, au avansat procedurile. Au discutat cazul meu, chiar înainte să mă vadă, iar când au avut concluzia m-au chemat. Am venit la clinică și mi-au spus că este cancer în stadiul 3 luminal B. Partea pozitivă a fost că era cancer hormonal. Practic, genul ăsta de cancer reacționează mai bine la chimioterapie și era mai ușor să îmi facă o mastectomie cu reconstrucție imediată. În tot acest timp, eram cu soțul meu într-un apel video, fiindcă încă nu ajunsese din Ghana.
Într-o primă fază am crezut că s-a terminat totul. Că îmi pică cerul în cap, că mă îngroapă și asta a fost. Apoi, când am ajuns acasă și mi-am văzut copiii, mi-am zis că «NU!». Orice ar fi, trebuie să lupt și să merg mai departe pentru că am doi băieți mici și trebuie să fiu cu ei. Când s-a întors și soțul meu în țară, am început să mergem la mai mulți medici. Am văzut trei chirurgi, doi oncologi, am repetat biopsia. El refuza să creadă că așa ceva e posibil. Trecuseră două săptămâni de când ajunseserăm în România și noi tot umblam din doctor în doctor. Atunci i-am spus că am nevoie de o zi, să mă gândesc, să decid unde o să merg și ce o să fac mai departe. M-am hotărât să rămân la Euroclinic, iar pe 14 noiembrie am început ședințele de chimioterapie. Spre deosebire de alte femei în situația mea, eu am putut duce chimioterapia pe picioare. După a doua ședință, am plecat cu copiii în Ghana. Un drum de 19 ore. Partea mai grea a venit în momentul în care mi-au schimbat schema de tratament. Al doilea medicament folosit a fost mult mai dur și atunci a început să îmi fie mai rău. Eram amețită, aveam o stare continuă de greață, mâncarea părea toată fadă. Dar am primit medicamente anti-greață și am început să mă simt mai bine. Îmi era foame încontinuu, chiar m-am îngrășat zece kilograme în perioada aceea.
Dar șocul cel mai mare a fost când a început să îmi cadă părul. La trei zile după a doua ședință de chimio. Ne pregăteam să mergem la o petrecere. M-am dus să îmi fac baie și atunci jumătate din părul meu a căzut. Era pe jos, în cadă. Când l-am văzut am amețit instantaneu. Nu am mai continuat să-l spăl fiindcă îmi era frică că o să cadă de tot. L-am tapat și m-am dus la petrecere. În 11 ani de când eram cu soțul meu, negociam mereu fiecare centimetru de păr pe care trebuia să mi-l tund. Îi plăcea să am părul mai lung. Dar el a fost cel care m-a ras în cap. Pentru mine a fost groaznic. Plângeam încontinuu și stăteam cu spatele la el, fiindcă nu mă puteam uita. Nici acum nu știu ce făcea, dacă plângea și el sau nu. După ce a terminat, el a plecat într-o cameră, eu în alta. Ca să ne liniștim. Pe copii îi pregătisem dinainte. Le spusesem că o să fiu cheală, că o să trebuiască să mă tund. Când am ieșit din baie cu căciulița pe cap, cel mare și-a dat seama. «Vreau să te văd!». I-am spus că e prea repede, să mă lase să mă obișnuiesc cu ideea, dar a insistat. Mi-am dat căciulița jos, s-a uitat la mine fix și mi-a zis: «Să știi că ești frumoasă și așa!». Asta a fost partea cea mai grea de acceptat, să mă văd în oglindă. În rest nu simțeam mare lucru. După ședințele de chimio plecam cu copiii în parc, ne plimbam, viața mea continua normal. Dar când dădeam nas în nas cu o oglindă, atunci mă izbea. «Ești bolnavă, încearcă să te liniștești!».
Psihic, copiii m-au ajutat foarte mult. Am fost tot timpul singură cu ei. Soțul meu a stat aici doar trei săptămâni, în perioada Crăciunului, apoi s-a întors la muncă, în Ghana. Ei m-au ținut în priză și mi-au dat energia să merg mai departe. Am continuat toate activitățile de zi cu zi ca să nu mă gândesc că sunt bolnavă. Probabil că, dacă m-aș fi gândit la asta constant, aș fi intrat în depresie. Așa am reușit să termin și ședințele de chimio, și mie tot nu îmi venea să cred că am cancer, că urmează să mă operez și să nu mai am un sân. Părea totul un vis, așteptam să mă trezesc, să vină să mă zguduie cineva și să-mi spună: «Hai, trezește-te, că s-a făcut dimineață!».
Pe 21 aprilie m-am operat. Era o tumoră mai mare și alte câteva mai mici împrăștiate prin tot sânul. A trebuit să îmi scoată tot sânul și ganglionii. Îmi explicaseră care sunt variantele pe care le am și cu ce riscuri vine fiecare. Puteam să fac infecție imediat după operație, să se ardă implantul la radioterapie dacă făceam reconstrucție imediat. Dar erau riscuri pe care mi le asumam. Așa că am decis să fac reconstrucția de sân atunci, și să nu mai aștept un an și jumătate sau doi. Operația a durat șase ore și jumătate. A doua zi, când m-am dat jos din pat, am constatat că pot să ridic mâna, să mă îmbrac, să mănânc singură. Mă întrebam: «Cum e posibil?». Mă avertizaseră că nu o să mă pot mișca. Dar după trei zile m-au externat. A trebuit să port două tuburi de dren după mine, de unul am scăpat chiar ieri, după șapte săptămâni.
În seara în care am ajuns acasă, le-am făcut baie copiiilor. Soțul meu mă privea și mă întreba: «Tu ești normală, tu știi de unde vii?». Nu, nu vreau să știu ce am pățit, de unde am venit! Sunt bine, sunt pe picioare, i-am răspuns. Trebuia să nu mă gândesc la ce mi s-a întâmplat.
Suportul moral e foarte important în toată perioada asta. Au fost momente în care am simțit că nu îl am și atunci picam. Mă ascundeam și urlam până când nu mai puteam, iar apoi mă întorceam și zâmbeam ca și când nimic nu s-a întâmplat. Eu a trebuit să fiu puternică și pentru soțul meu, deși, culmea, ar fi trebuit să fie invers. A trebuit eu să-l țin și pe el pe linia de plutire. Eu trebuia să arăt că am acceptat situația, că sunt OK. Și pentru el, și pentru părinții mei. În rest, am evitat să spun oamenilor ce am pățit. Nu suportam să se uite cineva la mine cu milă. Când am văzut ce reacții stârnesc când le spun, am preferat să nu mai povestesc nimănui și să ne vedem când o să treacă totul.
Ce mi-e clar e că sunt mult mai puternică acum. Și știu că voi trece peste orice obstacol. Asta a fost până acum, la cei 41 de ani, cea mai dură experiență a vieții mele. Am învățat să nu mai las pe mâine lucrurile. Ieri trebuiau făcute. Pentru că nu știi niciodată ce te așteaptă. Nu mai am timp de pierdut pentru nimicuri. E destul de greu pentru cei din jur să mă accepte așa, mai directă. Dar nimeni nu poate înțelege ce e în sufletul meu cu adevărat. După ce o să termin și ședințele de radioterapie, mi-am propus să mă pun pe mine pe primul loc. Pe mine și pe copii. Apoi toate celelalte.
Nu îmi e ușor să povestesc despre asta. Dar mă gândesc că, dacă o fac, poate mai multe femei vor conștientiza cât de importante sunt controalele făcute la timp. Nu știu dacă ajută, dar sper asta. Trebuie să iei cancerul ca pe o provocare, ca pe un hop, și să înveți să trăiești dincolo de el.