(P) Ascultă-ți corpul! Cancerul de sân

Teama de a primi un astfel de diagnostic te poate face de multe ori să amâni un control. Dar uneori, tocmai acea vizită la medic, îți poate schimba decisiv viața.

(P) Ascultă-ți corpul! Cancerul de sân

Sabina este cea de-a treia protagonista a proiectului Ascultă-ți corpul!. De cele mai multe ori, principiul mie nu mi se poate întâmpla ne ghidează viața. Însă, povestea Sabinei este exemplul perfect că oricare dintre noi puteam să fim în locul ei. Acesta este și motivul pentru care a ales să își împărtășească experiența. Pentru a te face să conștientizezi că sănătatea este cel mai de preț lucru pe care îl ai. Că nu ești doar un corp, o masă de celule. Ești un întreg. Că trebuie să îți arăți compasiune și iubire, iar acest lucru se poate traduce și printr-o simplă vizită la medic.

„Undeva în iulie-septembrie anul trecut am simțit ceva la palpare. Am zis că probabil e un chist, un fibrom, ceva legat de menstruație. Că nu e cazul să mă sperii aiurea și mai bine să mă vadă cineva care se pricepe. Așa că m-am dus la doctor, m-a palpat superficial și mi-a confirmat că probabil e de la menstruație. Având 30 de ani, mi-a zis: «Stai, măi, liniștită! La vârsta asta nu se întâmplă nimic, potolește-te!». Dar eu, în mod inconștient, insistam pe ideea că e ceva. Am fost și a doua oară, și mi-a sugerat să fac o ecografie. Între timp am plecat în concediu. Acolo mi-a fost foarte rău. Îți dai seama? Eram în Italia, patria mâncărurilor bune, și orice aș fi mâncat nu îmi pria.

Când m-am întors, m-am dus să îmi fac ecografia. Era vineri dimineață. M-am dus singură. Era un domn doctor la vreo 50 de ani. M-a pus frumos pe măsuță, mi-a dat cu gel și dintr-odată s-a schimbat la față. M-a întrebat dacă am venit singură. Atunci m-am prins că e nasol dacă mă întreabă asta. I-am zis că da, dar că poate să îmi spună orice. Mi-a spus că, după cum arată, e convins în proporție de 99% că e cancer și că luni dimineață trebuie să merg urgent la chirurg. Nu am plâns pe moment, în cabinet. Am fost zen, tipic mie. De-abia când am ieșit am început să plâng, iar apoi l-am sunat pe Dani, soțul meu. Am plecat spre casă și am intrat pe ușa plângând. Dani m-a luat în brațe și eu i-am zis că nu le pot spune alor mei. «Le zici tu!». Ceea ce a și făcut. Taică-miu nu a vrut să accepte. «Nu are cum, ești prea tânără. La 30 de ani nu se întâmplă așa ceva. Sigur o să fie bine, să nu ne panicăm. E doar o ecografie, nici doctorul ăla nu e Dumnezeu, poate nu a văzut bine». Tot weekend-ul m-am abținut să caut chestii pe net. Ăsta era unul dintre lucrurile cu care mă mândream. Dacă vreau, pot să fiu, aparent, foarte calmă. Reacționez foarte bine la stres. Și nici nu voiam să îi pun pe ai mei într-o situație neplăcută. Am zis că momentan operăm cu posibilități, nu cu certitudini, și că nu are sens să mă agit prematur.

Luni dimineață, pe 18 noiembrie, am fost la biopsie cu Dani și cu părinții mei. M-am dus super machiată, aranjată, arătam tare bine. Când am plecat din cabinet, doctorul mi-a spus să nu mai bravez, să pun mâna să plâng, fiindcă e un lucru normal. «Când o să simt că e cazul, o să o fac», i-am răspuns. Între timp, în fiecare zi verificam pe site dacă sunt gata rezultatele. Pe 26 noiembrie, m-am trezit înaintea lui Dani și am dat un refresh. Fuseseră publicate. Am plâns un pic amândoi, dar am zis că asta e situația, mergem la doctor și facem ce trebuie făcut. Pe 29, trei zile mai târziu, am început chimioterapia.

Ședințele de chimioterapie au fost o teroare. În ziua în care le făceai erai cât de cât om, fiindcă, pe lângă citostaticul în sine, îți băgau în perfuzie și alte mixturi care te ajutau să te ții pe picioare. Dar zilele următoare nu sunt deloc plăcute. Te dor oasele mari, bazinul, coloana, umerii, ai o stare de oboseală generalizată, ai senzația că nu poți să mănânci, dar pe de altă parte mie îmi era și foarte foame. La început cel puțin, după primele două doze, simțeam că mă arde tot corpul. Alor mei nu le-au dat voie să mă țină în brațe, să mă pupe, să pună mâna pe mine dacă plâng, fiindcă lacrimile erau toxice, respirația era toxică. Mă simțeam ca un produs farmaceutic, la propriu. Apoi, după fiecare doză de citostatice, făceam și niște injecții care să stimuleze coloana vertebrală să producă globule albe. Ca efecte adverse, erau la fel sau chiar mai rele decât cele de chimio. Durerile de cap erau crâncene. Îmi venea să bag capul sub pat. Citostaticul, inclusiv pe parte mintală, îți dă un soi de încetineală. Gândești mai lent, uneori ai probleme de memorie, uneori de a recupera anumite cuvinte. Și ești permanent obosit. O altă problemă a citostaticelor e legată de fertilitate. Scade mult. Și eu îmi doresc un copil. Dar având o tumoră hormonodependentă, mi-au dat niște hormoni care îmi opreau orice activitate. Tot de la ședințele de chimio, fiindcă oasele au devenit foarte fragile, mi-am rupt și piciorul. Nouă săptămâni am stat cu el în ghips. Nu puteam să calc în el, trebuia să mă ducă Dani în brațe până și la baie. M-a pus la pământ. La propriu.

După prima ședință de chimio, mi-au zis că ar fi bine să mă rad singură în cap, pentru că o să înceapă să îmi cadă părul. Nu am avut niciodată vreo mare pleată, între noi fie vorba, a fost întotdeauna rar, dar na, nu chiar deloc, știi? Îmi aduc aminte că era și maică-mea acasă, și Dani. Mi-a zis că mă rade el, nu e problemă. «Ne facem amândoi, în spirit de solidaritate, să știm o treabă». Maică-mea, în schimb, a plâns de a înfundat canapeaua. Nu a fost plăcut, dar nu am luat-o ca pe o tragedie, ci ca pe o parte a tratamentului. Era ceva ce trebuia făcut.

Am mai fost și la muncă în perioada aia, până în ianuarie. Am ajutat chiar și la încheierea unui contract dificil. Lucrasem la el de mult și chiar mi-ar fi părut rău să nu îl definitivez. De la birou mi-au zis să stau acasă, dar nu am vrut. Mi-am spus că trebuie să termin chestia asta, mi-a plăcut să lucrez la ea.

Când mi-au venit rezultatele de la analizele genetice a fost, iarăși, destul de greu. Am o modificare genetică pe BRCA1, iar variația a fost descoperită în iulie 2019. Sunt vreo patru cazuri în toată lumea și e cu un mare semn de întrebare. Mutațiile astea sunt clasificate ca fiind de mai multe feluri, patogenic nu e de bine, non-patogenic – nu e o dominantă a genei respective, sau uncertain significance – încă nu se știe exact. Și a mea era de ultimul tip. Atunci oncologul mi-a spun că ar trebuie să scoatem tot, inclusiv ovarele. Dar eu am simțit că lucrurile nu stau așa. Nu știu dacă ți s-a întâmplat vreodată să simți. Mie, până atunci, nu. Acest cuvânt a intrat în vocabularul meu foarte recent. Până atunci era mai degrabă am gândit. Așa că m-am dus acasă și m-am documentat. Apoi m-am dus la domnul doctor Victor Titirez cu laptopul și am stat unul lângă altul vreo două ore și am analizat situația. Am concluzionat că nu e așa rău și că e OK să facem o operație convențională.

Pe 10 martie am terminat ședințele de chimioterapie, și după doar trei săptămâni m-am operat. Începuse și pandemia de coronavirus și de-asta am fost obligați să o facem mai repede decât în mod normal. Am răspuns bine la tratament, tumora se micșorase cu 70% și nu a fost nevoie să îmi scoată tot sânul. Dar au trebuit să îmi îndepărteze ganglionii inferiori. Iar operația asta a fost mult mai grea decât cea de la sân. Nu numai că te doare, dar îți scade mult și mobilitatea brațului și timp de două săptămâni rămâi cu un tub de dren. Operația de la sân arată foarte bine, e doar ușor depigmentată zona, dar când o să se ducă, nu o să se mai vadă aproape deloc. Cicatricea de la axilă e, în schimb, vizibilă.

După ce am făcut operația am tras tare două luni ca să îmi recapăt cât de cât mobilitatea brațului. Cu plânsete, cu boceală, cu «Dani, stai cu mine!», cu de toate. Încă am o parte pe care nu o simt ca lumea, dar o să își revină în timp.

După operație am început radioterapia. Am avut și aici efecte adverse. La zece minute după ce terminam, mi se făcea invariabil greață. Și aveam și o senzația de oboseală.

La început, din cauza hormonilor pe care îi luam, toată partea emoțională mi-a fost dată peste cap. Întotdeauna am fost extrem de rațională. Toate alegerile pe care le-am făcut au fost foarte bine gândite, calculate. Am fost mereu un doer și un overachiever. Temerea principală a fost că nu o să mai fiu aceeași persoană după povestea asta. Nu mi-am dat seama că ăsta era un lucru bun. Când te trezești, dintr-un om extrem de agitat, de vioi, de vivace, care făcea semimaratoane, în punctul în care ești la pat și nu mai poți fizic să te ridici, nu e tocmai plăcut. Asta a fost dureros. Atunci mi-am dat seama că am nevoie de un terapeut. După primele două ședințe psihoterapeuta mi-a zis că nu știe dacă mă poate ajuta. «Trebuie să te deschizi un pic. Dacă tu îmi spui că totul e perfect, eu nu am ce să fac». Mie mi se păreau niște stupizenii întrebările pe care mi le punea. «Tu cine ești, tu te iubești?».

Dar apoi mi-am dat seama că emoțional eram într-un loc foarte dark. Credeam că știu niște lucruri despre mine, despre viață în general. Terapia mi-a demontat acea imagine. Erau doar niște programări, de fapt. Așa eram programată de mică. Dacă ești super adaptativ, dacă faci oamenii să se simtă bine, dacă îți ies lucrurile, îți zici: «Iată, sunt bine!». Dar e foarte greu de crezut că cineva are o viață atât de mișto. Sigur ceva trebuie să te macine pe dinăuntru. E o legătură puternică între sistemul emoțional și sistemul imunitar. Sistemul imunitar, dacă este vreme îndelungată suprimat la nivel inconștient, poate să ducă la ce mi s-a întâmplat mie. Eram o persoană care a fost obișnuită să controleze aproape orice, dar am învățat că e OK să renunți la controlul ăsta constant. Tu nu poți să faci decât ce ține de tine, mai departe pur și simplu nu stă în puterea ta. Am început să fiu mai prezentă, mai conștientă, să simt nevoia să spun lucruri. Totodată și să fac un pic de curat în viața mea. Să scap de oamenii pe care nu îi mai vreau lângă mine, de stresul și de agitația interioară. La început m-au deranjat toate schimbările astea, și mi-a fost frică că nu o să mai fiu același om. Dar în timp mi-am confirmat că așa e, nu o să mai fiu la fel, o să fiu mai bună, mai autentică. Iar relația mea cu Dani s-a întărit enorm. Acum îl văd într-o optică mult mai luminoasă, am găsit în el o stâncă de om.

Am făcut o grămadă de schimbări în viața mea, de la partea emoțională, la alimentație, la grija pe care o am față de mine, la faptul că acum știu sigur că îmi doresc un copil. Mi-au trebuit două palme zdravene, dar m-am trezit, și uite că acum încerc să fac lucrurile mai bine. Încet, fără grabă, fără stres, o iau treptat.

Ah, și apropo de schimbări… Pe 25 mai mi-a venit și menstruația. Am plâns de fericire. Uite, îmi face bine chestia asta, să mă întâlnesc cu oameni, să mai vorbim chestii de gagici. Ce bine e să râzi! Să râzi așa, pur și simplu.

Sfatul meu pentru toate femeile aflate în situația asta e să facă research, să pună mâna să caute. Fiecare persoană e unică și e bine să vezi ce funcționează pentru tine. Cuvântul-cheie în perioada asta e compasiune. Compasiune față de tine. Dar acceptă și ajutorul celorlalți. Contează enorm să nu te simți singur, să nu ai impresia că treci prin asta numai tu. E important, iarăși, să take responsibility și să îți dai seama că e vorba de viața ta, că nu ești doar un corp, o masă de celule. Ești un întreg. Și trebuie să te iubești așa, cu totul. Uite, eu am inventat expresia asta simpatică. Îi spun organismului meu uzinuța mea. Și uzinuța mea s-a descurcat de senzație până acum și știu că o să o facă și în continuare.

 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Libertatea
Ego.ro
Publicitate
Antena 1
Unica.ro
catine.ro
Mai multe din health & diet