Mostenire de familie

Cea mai zdravana cearta pe care am avut-o vreodata cu sotul meu a pornit de la pasta lui de dinti, 100% naturala. Sotul meu (pe atunci iubitul meu) a fost socat de felul in care „chinuiam' tubul de pasta. „E din aluminiu' (varianta reciclabila, cea mai ecologi­ca cu putinta, in opinia lui), am ripostat. „E greu de strins. De aceea imprastii pasta peste tot si… de altfel, urasc pasta de dinti naturala. (Intr-un moment de neatentie, adevarul a iesit la iveala.) „Are gust de creta si nu-mi da senzatia aceea superba de curatenie perfecta pe care o ador la pasta mea de dinti, chimica si non-ecologica „si, daca vrei sa stii, pe lista lucrurilor pe care le dispretuiesc intra si gelul tau de dus, 100% natural, care miroase a mincare de bebelusi, si toate sampoanele si balsamurile tale inutile ce imi imbicsesc parul in loc sa mi-l descurce', am spus. I-am marturisit apoi (fara urma de regret) ca de cind sintem impreuna m-am spalat zilnic, pe ascuns, cu balsamul meu de par, scump si evident nenatural, pe care l-am dosit in spatele dulapului din baie si, in semn de protest, l-am asezat la loc de cin­ste, pe raftul de la oglinda. Subtextul, nu foarte subtil, era: ma iu­besti pe mine, imi accepti produsele.

Dar asta e o poveste veche, de pe vremea cind inca mai admiram chimia pentru miracolele pe care ni le pune la dispozitie: ne scapa de bacteriile si mirosurile din baie, mascheaza firele carunte din parul meu, imi intinde ridurile si, datorita ei, strugurii si capsunele sint pline de culoare, chiar si in miezul iernii.
Imi hranesc zilnic copilul si sotul cu aceste fructe si sint mindra ca le asigur o hrana sanatoasa, plina de vi­tamine. Incerc sa nu ma gindesc ca sint injectate cu pesticide si conservanti pentru a ramine mari, frumoase si (aparent) proaspete dupa ce au calatorit 3.000 de kilometri din Turcia pina la supermarket-ul din colt. Dar seara, cind ma cuibaresc in pat linga sotul meu (ce miroase a pasta de dinti naturala si a mincare de bebelusi), mi-e imposibil sa nu ma intreb daca nu cumva imi imbolnavesc familia (si pe mine insami), incet si subtil, cu substante straine de mediul nostru.

Iata, pe scurt, ce ma tine treaza noaptea (si m-a facut sa ascund din nou balsamul meu high tech dupa dulapiorul de baie): in ultimii 28 de ani, peste 32.000 de substante noi au fost introduse in circuitul de consum; trei sferturi dintre ele nu au fost niciodata testate din punctul de vedere al toxicitatii. E adevarat ca multe (plumbul, azbestul, PCB, dioxina etc.) au fost scoase din uzul comercial dupa ce s-au dovedit a fi dau­natoare pentru mediu si pentru sanatatea noastra, adica dupa ce raul (cancer, malformatii congenitale, anormalitati reproductive) a fost deja facut si ca Uniunea Europeana a lansat de curind un set foarte ri­guros de legi care cere testarea amanuntita a fie­carui compus chimic inainte de a fi lansat pe piata (un concept numit „principiul precautiei, conform caruia trebuie sa se actioneze chiar si atunci cind exista doar un risc incert de a se aduce un prejudiciu mediului si sanatatii). Sper doar ca aceste legi sa nu fi aparut prea tirziu.
Deja nu­marul imbolnavirilor de cancer mamar a crescut cu 20 de procente, comparativ cu 1975, s-au inregistrat nenumarate cazuri de leucemie infantila sau tumori pe creier la copii, iar bolile aparatului reproducator masculin sint in crestere si ele. Datorita studiilor genetice am invatat ca sanatatea noastra depinde in procent foarte mare de evenimentele din viata intrauterina. Chiar si niste schimbari minore intervenite in acest sistem biologic, extrem de fragil, au puterea de a dezechilibra totul, de la dezvoltarea fizica pina la abilitatea organismului de a se epura de anumite substante chimice. In perioada sarcinii, medicii recomanda mamelor sa evite anumite substante care traverseaza bariera placentara, precum mercurul, pesticidele sau plumbul. Dar majoritatea toxinelor sint mai parsive decit credem: ramin in singele si tesuturile noastre inca multa vreme dupa ce au fost ingerate.
 

E o apasare psihica ciudata sa-ti cunosti incarcatura toxica a orga­nismului. (Am avut aceasta revelatie intr-o seara, in timp ce imi intindeam pe fata un strat gros de crema antiageing, care contine atit de multe substante chimice incit, neavind loc sa le scrie pe amba­laj, produca­torii au inserat o lista suplimentara). Sint convinsa ca singele meu contine cantitati mari de pesticide organoclorine, de exemplu.

Aveam doi ani in ‘72 cind s-a dat prima alerta impotriva DDT-ului (pe vremea aceea folosit pentru orice, chiar si impotriva tintarilor). Ulterior s-a constatat ca expunerile pe termen lung sint asociate cu nenumarate boli cronice si cu un risc crescut de cancer la sin. Pot sa pun pariu ca sin­gele meu mai contine dieldrina (un alt pesticid dovedit a avea efecte secundare nefaste, folosit pe scara larga in vremea cind eram la scoala ca insecticid), hexaclorobenzen si lindan (din samponul impo­tri­va paduchilor cu care m-a terorizat mama toata scoala generala), plus monobenzil (folosit in adezivi speciali de incaltaminte) si monoetil ftalati (din parfum, sampoane, mase plastice), plus polibromura de difenil eter (o clasa de ignifuge folosite in industria textila, care afec­teaza sistemul reproducator masculin si feminin deopotriva).

E posibil ca toate fructele cu care m-a hranit mama in copilarie, pe care le-am cumparat eu insami in adolescenta incercind sa maninc sanatos, sa imi fi lasat in organism o incarcatura considerabila de pesticide. (Un studiu facut in 1998, sponsorizat de EWG, a aratat ca patru piersici si opt mere sint suficiente pentru a expune un copil la un nivel nesanatos de pesticide.) Iar partea proasta e ca organoclorinele se acumuleaza in organism pe parcursul vietii.

Din pacate, e posibil ca o parte din incarcatura toxica a organismului meu sa provina chiar de la mama mea, care m-a alaptat in primele luni de viata. (Deoarece substantele anorganice se acumuleaza in grasime, o mama care alapteaza trece o parte din in­carcatura sa toxica copilului, prin laptele matern, care contine 4% grasime. In primele luni de viata, cind creierul e in plina dezvoltare, bebelusii primesc cantitati nedeterminate de POP – Poluanti Organici Persistenti, substante chimice care persista in mediul inconjurator, se bioacumuleaza in organismele vii, patrund in lantul alimentar uman, avind posibilitatea de a trece de la mama la copil prin placenta si laptele matern si prezinta riscul de a cauza efecte adverse asupra sanatatii umane si a mediului.)

E posibil ca fiecare compus toxic din mine sa fi trecut in baietelul meu, pe care l-am alaptat mai bine de doi ani. Nu, nu regret ca l-am hranit la sin, fereasca Dumnezeu. Sint intru totul de partea expertilor care spun ca beneficiile laptelui matern sint mult mai importante decit riscurile. (si apoi, urme ale acelorasi toxine din singele sugarilor au fost gasite si in singele bebelusilor hraniti artificial, cu formule.) Dar nu pot sa neg faptul ca, probabil, in acele prime ore, zile, luni minu­nate din viata puiului meu, cind l-am tinut la sin, i-am daruit pe linga dra­gos­te si putin insecticid de furnici.

„Spune-mi, daca o sa murim cu totii?, m-a intrebat intr-o dimineata sotul meu, cind m-a surprins folosind pasta lui de dinti, 100% naturala. (Glumea, desigur, dar nu in totalitate.) In loc de raspuns, i-am aratat un studiu din 2005, pe care il gasisem pe net in ziua precedenta, care sugera ca un baiat nascut dintr-o femeie cu doze mari de hexaclorobenzen (folosit in fungicidele pentru cereale), ca mine, probabil, este expus unui risc crescut de a dezvolta cancer testicular. Spune-mi: cum poate reactiona o mama la o asemenea informatie? Sint prea optimista ca sa imi imaginez ca tocmai eu sau copilul meu vom sfirsi ca victime ale uneia sau alteia dintre aceste substante. Poate e vorba de negare sau poate e un noroc ca stilul meu de viata sanatos si greutatea mea corporala scazuta au echilibrat oarecum riscurile imbolnavirii. (Majoritatea acestor compusi se acumuleaza in grasime. Cu cit ai mai putin tesut adipos, cu atit mai bine.)

Mama mea, care la 60 de ani este una dintre cele mai sanatoase persoane pe care le cunosc (desi a crescut intr-o perioada in care chimia era ridicata in slavi pentru contributia la dezvoltarea industriei, cind cimpurile erau pulverizate cu DDT, iar copiii se jucau in norii portocalii ce ramineau in aer), vede generatia mea (si in special pe mine, in rol de mama) ceva cam exagerata in aceasta privinta. Dar scapa din vedere un singur detaliu: in copilaria ei sau, mai departe, cind ea insasi a devenit mama, mediul continea o parte infima din toxinele cu care e incarcat acum. Modul in care organismul ei a fost afectat nu atinge dimensiunea catastrofala la care pot fi expusi copiii nostri, care vor creste si vor imbatrini intr-o lume mult prea complicata din punct de vedere chimic. Expunerea lor a inceput mult prea devreme. Inca din uter. „Or, stim ca aceasta expunere precoce poate determina o multime de probleme mai tirziu, pe parcursul vietii, spune Jane Houlihan, vicepresedinte de cercetare la EWG. „Aceasta e perioada in care se activeaza sau se distrug anumite gene. Cind organismul isi stabileste instructiunile care ii vor guverna restul vietii. In ciuda efortului meu de a-mi hrani copilul sanatos, nu pot controla mediul in care va creste el. Initial am crezut ca e suficient sa cumpar produse orga­nice si sa folosesc produse casnice biodegradabile.

Apoi am inteles adevarul gol-golut: va trebui sa port incarcatura toxica din organismul meu o viata intreaga. si o voi trece copiilor mei, ca o mostenire grea. Ar fi ceva mai usor si mult mai bine daca am incerca sa impartim povara schimbarii mediului, cu totii.

Lioara Bradu

Foto:Dreamstime
 

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK