Mananca fericita pana la adanci batraneti!

Diete. Alimente. SLABIT. Te sperie acest cuvinte? Atunci poate ca este momentul sa regandesti felul in care mananci.

Cu siguranta ai auzit de romanul de succes al lui Elizabeth Gilbert, Eat, Pray, Love (Maninca, roaga-te, iubeste). Poate ca l-ai si citit. Sau ai vazut filmul cu Julia Roberts in rolul principal. Romanul a fost un succes international, fiind bestseller in topul New York Times timp de 155 de saptamini (au fost vindute peste cinci milioane de exemplare in lume). Dar oare ce i-a atras pe cititori (sau, ca sa fim mai cinstite, pe cititoare)? Dupa o depresie suferita in jurul virstei de 30 de ani, Gilbert se hotaraste sa descopere fericirea, care se pare ca o ocolise pina atunci. In partea a doua a cartii („Roaga-te!'), ea incearca sa inteleaga sensul existentei si sa-si descopere locul in univers, iar in ultima parte („Iubeste!') – sa patrunda tainele inimii. Nu e nici o indoiala ca acestea sint cautari universale si ca nu trebuie sa fii o jurnalista americana deprimata ca sa te framinte aflarea unor posibile raspunsuri. Dar pe linga aceste intrebari profunde legate de spiritualitate, Gilbert mai are o precupare: sa manince, iar mincatul este o piatra de temelie a reevaluarii existentei ei.

Elizabeth nu se hotaraste sa caute o dieta nemaipomenita, solutia perfecta la o alta problema universala: cum sa fim slabe. Nu, nici pe departe! Revelatia ei este mult mai simpla: se muta in Italia si maninca orice-si doreste sa manince. Savureaza fiecare imbucatura, se bucura de fructele zemoase, de mozzarella cremoasa, fara sa se gindeasca nici un moment la calorii, carbohidrati, sau daca mincarea este „buna' sau „rea'. Pare simplu atunci cind citesti, dar intrebarea este: ai indrazni sa faci si tu asa ceva? Gindeste-te la tot ce ai vazut si ai citit pina acum despre relatia femeilor cu mincarea si-ti vei da seama ca sentimentul care le domina este vinovatia, sentiment care le prinde in capcane profund dureroase. Iar singurul mod de a scapa de el este sa-ti dai seama cind ti-e foame, sa maninci ce-ti doresti cu adevarat in acel moment si sa te opresti atunci cind te-ai saturat.

Iar daca te gindesti bine, o astfel de solutie este la mii de ani-lumina de felul in care ne raportam, de fapt, la mincare. Dar daca ai reusi sa adopti o astfel de atitudine, n-ai mai dezvolta deloc sentimente de vinovatie legate de mincare (gindeste-te: nici un copil nu se naste cu ideea ca pastele sint „rele'!). N-ar mai exista o gramatica a mincarii – sau este mai degraba o sintaxa emotionala? – care sa-ti creeze ezitari, stari de anxietate, momente de autodojenire. Caci, pina la urma, ne raportam la alimente in termeni de pacat si virtute, sintem preocupate de ultimele descoperiri in domeniul nutritional si mereu interesate sa aflam ce alimente sint interzise, cu potential alergen sau ce continut caloric au.

Dar acesta este un simplu exercitiu de imaginatie. In realitate, este aproape imposibil sa nu fim atente la ce mincam. Pur si simplu traim intr-o cultura in care a ajuns sa ne obsedeze una dintre cele mai primare functii ale corpului nostru: hranirea. Celelalte nevoi nu par sa ne precupe la fel de intens. De exemplu, nu tratam nevoia noastra de a dormi ca pe ceva care trebuie in permanenta supravegheat, nu ne dorim sa dormim cit mai rar sau cit mai putin posibil, nu ne temem ca orele de somn ne vor scapa de sub control si nici nu organizam chefuri la care sa… dormim pe saturate! Nu ne luam la intrecere una cu alta (cine doarme mai putin!) si nici nu discutam despre stradania noastra de a dormi cit mai rar. Nu exista un grup stigmatizat doar pentru ca doarme prea putin sau, din contra, prea frecvent.

Bineinteles ca nu! Ar fi o nebunie! Si atita vreme cit nu va exista o industrie care sa prospere de pe urma faptului ca-i innebuneste pe oameni si-i transforma in niste obsedati de somnul lor sau care sa proclame abstinenta de la somn drept o buna morala, atunci, slava Domnului, asta nici nu se va intimpla! Dar ne-am facut vietile absolut mizerabile – si tot mai multe femei si fete de pe tot globul fac asta zi de zi – sabotindu-ne poftele cele mai simple si spunindu-ne in permanenta ca tot ceea ce mincam este rau pentru organismul nostru.

In perioada adolescentei mele, friptura, brinza, ouale si salata erau bune. Piinea, orezul, pastele si toate celelalte alimente din familia carbohidratilor erau rele. Douazeci de ani mai tirziu, alimentele cu un continut proteic ridicat si lactatele au cazut in dizgratia nutritionistilor, iar piinea integrala si leguminoasele combinate cu orez sint la mare cautare. Si totul depinde doar de promovarea intr-un anumit moment a unui guru dietetician si a vreunei teorii vindute cu titlu de revelatie stiintifica. Asa ca sintem dispuse sa credem ca alimentele cu un index glicemic scazut, cu un continut ridicat de proteine sau unul scazut de grasimi sint cele ideale pentru silueta noastra.

Ei bine, da, facem asta timp de citeva luni pina cind se schimba gurul, iar masinaria de PR scoate alt produs la promovare si ne trezim intr-un alt joc alimentar, in care o anumita clasa de alimente este promovata, iar o alta este considerata aproape ilegala. Si asta in timp ce pierdem cu totul din vedere ca unele companii fac o multime de bani din faptul ca anumite diete nu functioneaza. Exista un procent de 95-97% sanse de recidiva. Ceea ce este o veste buna pentru industria dietelor care are nevoie de consumatori repetitivi. Cit mai multi! Pentru ca ei sint sursa de profit. Gindeste-te: daca o dieta ar functiona, ai tine-o doar o singura data!

Pe linga asta, mai exista si un alt paradox: in timp ce restaurantele cu specific au devenit nelipsite din peisajul urban (chinezesc, italian, libanez, turcesc, grecesc, frantuzesc, sirbesc, nemtesc, belgian, japonez, thailandez), iar meniurile lor abunda in varietate si opulenta, cu corpurile noastre lucrurile stau fix pe dos. Este promovat un singur stil de frumusete, un corp cu o singura forma. Ati ghicit: lung si subtire! Iar subtire inseamna subtire! Nu slabut, ci mai subtire decit subtirimea! Bineinteles, nu-i nimic nou in chestia asta! Dintotdeauna moda a dictat forma corpului. Pe vremuri, farmaciile vindeau pastile femeilor slabe ca sa le ajute sa se mai rotunjeasca si sa arate la fel de voluptuos precum divele momentului, cu corpuri de sirena: Marilyn Monroe si Sophia Loren. Sa fii o femeie slabanoaga era un adevarat ghinion.

Dar diferenta este ca majoritatea femeilor din acea perioada nu luau acele pastile si nici nu discutau obsesiv despre forma corpului lor sau despre dimensiuni, chiar daca erau plinute sau slabe. Da, era dragut sa ai o figura frumoasa, dar asta nu conta prea mult. Conta (mai mult sau mai putin) sa ai un numar convenabil de pretendenti care sa te curteze, iar o anumita forma a corpului nu era o conditie necesara. O astfel de situatie este de neimaginat astazi. |ncepind cu fetitele de sase ani si ajungind pina la generatia lui Joan Collins si a lui Joan Rivers (doua femei minione care se apropie de 80 de ani), felul in care aratam, forma pe care o avem, conturul corpului nostru si dorinta de a fi slabe sint supreme

Corpurile frumoase nu mai apartin in exclusivitate divelor de la Hollywood. Cindva ne doream un corp frumos atita timp cit eram in cautarea unui partener. Acum, cautarea frumusetii ne macina pe tot parcursul vietii; dar pe linga miscarea democratica ce proclama dreptul femeilor de a fi frumoase, exista si presiunea de a fi frumoase intr-un anume fel, tot timpul – nu ca un rasfat sau ca o distractie, ci ca o necesitate de a exista.

Traim intr-o cultura a vizualului. Saptaminal vedem intre cinci si zece mii de imagini care infatiseaza frumusetea. Si care au un impact puternic asupra noastra. Ne-am obisnuit sa ne comparam cu aceste imagini. Ne uitam la noi insene din exterior si ne judecam critic. Inevitabil esuam. Nu ne putem lua la intrecere cu acele femei prezentate oricum intr-o versiune a lor modificata in Photoshop. Dar intotdeauna uitam asta si ne imaginam ca, daca doar am ciuguli in loc sa mincam pe saturate, ne-am simti mai bine si mai sigure in corpurile noastre. Uitam, de asemeni, ca scopul multora dintre aceste fotografii este sa ne destabilizeze, sa ne induca panica, sa ne faca sa ne simtim nesigure si chiar sa ne urim corpurile.

Pe masura ce se dezvolta acesta teroare a corpurilor perfecte, se extinde si teama de mincare si de efectele ei asupra corpurilor noastre. Mincatul devine nu opusul foamei, ci al slabitului. Si nu mai este deloc o placere, o posibilitate de a face alegeri delicioase atunci cind esti infometata sau o oportunitate de a savura gusturi noi. Chiar dorinta de a minca pare sa erodeze increderea femeilor in ele insele. Cu cit oamenii incearca sa manince mai putin, cu atit alimentele par sa strige mai tare in urma lor: „Maninca-ne!' si asta le face si mai irezistibile: ce lucru interzis nu e asa?!

Dar aceasta pornire ne incarca cu sentimentul vinovatiei, al esecului, al lipsei de siguranta. Sint incercate scheme de toate felurile: sa nu maninci tirziu, sa nu incepi sa maninci inainte de ora 11, sa maninci in functie de grupa sanguina sau de forma corpului. Dar totul nu face altceva decit sa ne adinceasca in acest labirint.

Ei bine, probabil ca acesta este motivul pentru care femeile savureaza capitolul din cartea lui Elizabeth Gilbert dedicat mincarii. Dupa calatoria in Italia, Elizabeth stie ca hrana consumata atunci cind iti este foame e cu adevarat delicioasa si-ti aduce satisfactii. Stie ca sa maninci doar ceea ce vrei si sa te bucuri de fiecare inghititura iti aduce o adinca multumire de sine. Ai incredere in tine si esti recompensata pentru asta. (Si de retinut: Gilbert nu s-a ingrasat nici macar un kilogram ca rezultat al revelatiei sale!)

Daca maninci doar ce vrei, atunci cind ti-e foame si te bucuri de fiecare inghititura, ei bine, n-ai pierdut nimic! Esti gata sa te opresti cind ai mincat suficient. Daca maninci doar atunci cind ti-e foame, stii sa te opresti cind esti satula. Exista o ratiune pentru care incepi si una pentru care te opresti.

Sa maninci in acest mod este un ghid si pentru alte activitati si pofte incarcate emotional. Exista un ritm organic intre dorinta si ceea ce o satisface. Da, uneori nu poti obtine ceea ce-ti doresti, dar daca de cele mai multe ori se intimpla asta, atunci vei putea tolera mai usor momentele in care nu se intimpla! Sa stii ce-ti doresti reprezinta 75% din drumul catre rezolvarea celor mai multe probleme. Cu alte cuvinte, maninca fericita pina la adinci batrineti! Daca vei tine minte aceasta lectie simpla, atunci vei scapa din capcanele mincatului, privit ca o activitate consumatoare de timp si distrugatoare de placere! Si – de ce nu?! – vei avea mai mult timp si energie ca sa te bucuri de dragoste si sa te preocupi de spirit!

Cum sa mananci fericita pana la adanci batraneti

Cind ti-e foame, maninca! S-ar putea ca la inceput pur si simplu sa nu-ti dai seama cum e asta, asa ca incepe prin a nu minca timp de citeva ore! Treptat, vei simti foamea in stomac, in git si in gura! Daca nu maninci prea mult, va reveni si, la inceput, asta este un lucru bun pentru a te obisnui cu adevarata senzatie de foame.
Maninca tot ceea ce-ti doresti! Nu alimente „bune' sau „rele'! Orice ar fi, imagineaza-te mincind acel lucru. Daca tot mai doresti sa-l maninci, atunci da-i drumul, fara ezitare!
Bucura-te de fiecare inghititura! Savureaza gusturile! |n momentul in care nu mai faci asta, opreste-te din mincat! Cind maninci fara sa dai atentie gusturilor, pierzi toata placerea!
Opreste-te din mincat atunci cind esti satula! Spune-ti ca nu trebuie sa maninci mai mult si ca poti minca din aceasta mincare delicioasa, pe care o ai in fata, data viitoare cind iti va fi foame. Cu alte cuvinte, nu este singura ta ocazie sa te bucuri de o pizza si prin urmare un prilej de „a te indopa' cu ea pina la refuz!
Observa cum te simti atunci cind vrei sa maninci, dar nu-ti este cu adevarat foame! Identifica sentimentul care sta de fapt in spatele dorintei de a minca – furie, frustrare, tristete, plictiseala – si ingaduie-ti sa traiesti acel sentiment! Te va acapara mai mult decit mincarea si vei fi in stare sa-l digeri si sa-l lasi sa dispara.