Povestea.
In urma cu trei ani am adus pe lume un ingeras de fetita. O, Doamne, ce bucurie! Mi-aduc aminte de parca ar fi fost ieri. Ningea colosal, cu fulgi mari. Mari si pufosi. Era noapte si ma pregateam de culcare, cind puiul meu a dat semn ca vrea sa vada lumea. Ne-am precipitat spre spital. Matei, baietelul meu, plingea („Mami, nu vreau sa te doara!'), sotul meu tremura, iar eu eram scaldata in transpiratii reci. Nu era trafic, si totusi am ajuns cu greu, pentru ca zapada se asternuse incredibil de repede. In mai putin de douazeci de minute orasul devenise alb. Fetita mea avea sa se nasca intr-o lume imaculata.
Am asteptat venirea medicului mai bine de o ora. Cea mai lunga ora din viata mea! Nu era vina lui ca intirzia. Scosesem bietul om din pat, in puterea noptii si a iernii! Era normal sa astept… Nu tin minte sa fi avut dureri. Eram mult prea preocupata sa fixez usa salonului. Trebuia sa vina medicul meu! Trebuia sa nasc cu cezariana! (Asa cum il nascusem si pe Matei.)
Imi mai aduc aminte apoi lumina stralucitoare din sala de operatii; chipul doctorului meu, pe jumatate ascuns de masca chirurgicala; tremurul intens al trupului meu pe care in zadar incercam sa-l controlez; caldura si pacea care m-au coplesit imediat dupa anestezie; tipatul puternic al fetitei mele, urmat de un hohot de ris, ca o usurare: „Hotarit copil! Nici macar nu am scos-o din culcus si isi cere drepturile!'….
Mi-au adus-o o fractiune de secunda sa o vad: un capsor cu puf auriu, ce se itea dintr-un morman de scutece albe si urla ca din gura de sarpe. I-au lipit obrajorul de obrazul meu. Era cald si moale si respiratia ei, ca o adiere, mi-a mingiiat fruntea. Abia atunci a tacut. Iar eu am izbucnit in plins. Ingerasul meu ma recunoscuse. Stia ca eu sint Mama.
Greseala.
Eram contrariata. Trecusera mai bine de opt luni de la nastere, scapasem de toate kilogramele in plus si, totusi, abdomenul meu era un dezastru. Ori de cite ori ma asezam sau ma aplecam, in partea inferioara se forma o proeminenta stranie, ca o sarcina in luna a patra. Iar umflatura reaparea (poate ceva mai putin evidenta) ori de cite ori mincam sau beam mai mult, stateam prea mult in picioare sau purtam haine strinse in talie. In plus, din cauza acestor modificari repetate de volum, cicatricea ramasa in urma operatiei de cezariana se deformase hidos si hilar.
Initial mi-am zis ca e vina mea, ca nu am acordat suficient de multa atentie exercitiilor abdominale si nici dietei. Asa ca am dublat numarul de abdomene, bricege si ridicari de picioare, am adaugat si o minge medicinala in peisaj, pentru un efort mai intens si am spus adio oricarui aliment cu un potential, fie chiar si minuscul, de balonare. Dupa o luna, situatia era si mai rea: din mijlocul abdomenului meu definit ma sfida, impertinent, proeminenta aceea idioata, mai lucrata si mai conturata ca niciodata. Nu intelegeam ce se intimpla cu mine! Era absurd!
Cu totul intimplator, intr-o dimineata, in timp ce ma ridicam din pat (si musculatura era in tensiune), mi-am asezat mina pe abdomen si m-am ingrozit. Intre verticalii meu abdominali se casca un hau in care intrau lejer patru degete. Aveam o gaura in burta! Era o mare problema si habar n-aveam de unde s-o apuc. Nimeni nu-mi spusese ca ar putea sa mi se intimple asa ceva si nici nu citisem nicaieri despre o asemenea complicatie in urma nasterii. Ulterior am aflat ca se numeste separare de muschi abdominali si e o problema frecventa, ce apare la o treime dintre tinerele mame. (Cu exceptia a doua postari pe un blog personal in limba romana, singurele informatii pe aceasta tema sint pe site-uri de limba engleza – deci cautati split abdominals sau diastasis recti).
Medicul meu, cu peretele lui plin de diplome si cartea de vizita doldora de titluri si merite, uitase (sau poate nici macar nu-i pasase) sa-mi apropie verticalii abdominali, inainte de a ma coase, pentru ca in cazul meu, la a doua cezariana verticala, era evident ca musculatura nu avea sa-si revina. L-ar fi costat intre trei si cinci minute din viata, mi-au spus mai apoi mai multi chirurgi, plasticieni si obstetricieni, cu care m-am consultat. Iar pe mine m-ar fi scutit de trei ani de complexe si eforturi inutile. In mod paradoxal, insa, nu simt nici un resentiment impotriva lui. E omul care a adus-o pe lume pe fetita mea si a iesit din casa la ora unu noaptea in plina iarna. Pentru asta ii voi fi vesnic recunoscatoare.
Page: 1 2