Imi vreau trupul inapoi!

Povestea.

In urma cu trei ani am adus pe lume un ingeras de fetita. O, Doamne, ce bucurie! Mi-aduc aminte de parca ar fi fost ieri. Ningea colosal, cu fulgi mari. Mari si pufosi. Era noapte si ma pregateam de culcare, cind puiul meu a dat semn ca vrea sa vada lumea. Ne-am precipitat spre spital. Matei, baietelul meu, plingea („Mami, nu vreau sa te doara!'), sotul meu tremura, iar eu eram scaldata in transpiratii reci. Nu era trafic, si totusi am ajuns cu greu, pentru ca zapada se asternuse incredibil de repede. In mai putin de douazeci de minute orasul devenise alb. Fetita mea avea sa se nasca intr-o lume imaculata.

Am asteptat venirea medicului mai bine de o ora. Cea mai lunga ora din viata mea! Nu era vina lui ca intirzia. Scosesem bietul om din pat, in puterea noptii si a iernii! Era normal sa astept… Nu tin minte sa fi avut dureri. Eram mult prea preocupata sa fixez usa salonului. Trebuia sa vina medicul meu! Trebuia sa nasc cu cezariana! (Asa cum il nascusem si pe Matei.)

Imi mai aduc aminte apoi lumina stralucitoare din sala de operatii; chipul doctorului meu, pe jumatate ascuns de masca chirurgicala; tremurul intens al trupului meu pe care in zadar incercam sa-l controlez; caldura si pacea care m-au coplesit imediat dupa anestezie; tipatul puternic al fetitei mele, urmat de un hohot de ris, ca o usurare: „Hotarit copil! Nici macar nu am scos-o din culcus si isi cere drepturile!'….

Mi-au adus-o o fractiune de secunda sa o vad: un capsor cu puf auriu, ce se itea dintr-un morman de scutece albe si urla ca din gura de sarpe. I-au lipit obrajorul de obrazul meu. Era cald si moale si respiratia ei, ca o adiere, mi-a mingiiat fruntea. Abia atunci a tacut. Iar eu am izbucnit in plins. Ingerasul meu ma recunoscuse. Stia ca eu sint Mama.

Greseala.

Eram contrariata. Trecusera mai bine de opt luni de la nastere, scapasem de toate kilogramele in plus si, totusi, abdomenul meu era un dezastru. Ori de cite ori ma asezam sau ma aplecam, in partea inferioara se forma o proeminenta stranie, ca o sarcina in luna a patra. Iar umflatura reaparea (poate ceva mai putin evidenta) ori de cite ori mincam sau beam mai mult, stateam prea mult in picioare sau purtam haine strinse in talie. In plus, din cauza acestor modificari repetate de volum, cicatricea ramasa in urma operatiei de cezariana se deformase hidos si hilar.

Initial mi-am zis ca e vina mea, ca nu am acordat suficient de multa atentie exercitiilor abdominale si nici dietei. Asa ca am dublat numarul de abdomene, bricege si ridicari de picioare, am adaugat si o minge medicinala in peisaj, pentru un efort mai intens si am spus adio oricarui aliment cu un potential, fie chiar si minuscul, de balonare. Dupa o luna, situatia era si mai rea: din mijlocul abdomenului meu definit ma sfida, impertinent, proeminenta aceea idioata, mai lucrata si mai conturata ca niciodata. Nu intelegeam ce se intimpla cu mine! Era absurd!

Cu totul intimplator, intr-o dimineata, in timp ce ma ridicam din pat (si musculatura era in tensiune), mi-am asezat mina pe abdomen si m-am ingrozit. Intre verticalii meu abdominali se casca un hau in care intrau lejer patru degete. Aveam o gaura in burta! Era o mare problema si habar n-aveam de unde s-o apuc. Nimeni nu-mi spusese ca ar putea sa mi se intimple asa ceva si nici nu citisem nicaieri despre o asemenea complicatie in urma nasterii. Ulterior am aflat ca se numeste separare de muschi abdominali si e o problema frecventa, ce apare la o treime dintre tinerele mame. (Cu exceptia a doua postari pe un blog personal in limba romana, singurele informatii pe aceasta tema sint pe site-uri de limba engleza – deci cautati split abdominals sau diastasis recti).

Medicul meu, cu peretele lui plin de diplome si cartea de vizita doldora de titluri si merite, uitase (sau poate nici macar nu-i pasase) sa-mi apropie verticalii abdominali, inainte de a ma coase, pentru ca in cazul meu, la a doua cezariana verticala, era evident ca musculatura nu avea sa-si revina. L-ar fi costat intre trei si cinci minute din viata, mi-au spus mai apoi mai multi chirurgi, plasticieni si obstetricieni, cu care m-am consultat. Iar pe mine m-ar fi scutit de trei ani de complexe si eforturi inutile. In mod paradoxal, insa, nu simt nici un resentiment impotriva lui. E omul care a adus-o pe lume pe fetita mea si a iesit din casa la ora unu noaptea in plina iarna. Pentru asta ii voi fi vesnic recunoscatoare.

Realitatea.

Dar gata cu sentimentalismele. Iti datorez niste explicatii clare, la rece.
In timpul sarcinii, in special in ultimul trimestru, muschii abdominali se pot separa. Procesul nu afecteaza fatul si nici nu este dureros. In schimb, in timp, el poate produce o multime de neplaceri de ordin estetic sau functional (dureri de spate, dificultati in sustinerea unei alte sarcini, probleme intestinale etc.). Imagineaza-ti ca musculatura abdominala functioneaza ca un corset, care sustine trunchiul si organele interne, iar verticalii abdominali sint fermoarul acestui corset. Daca desfaci fermoarul se formeaza o fanta si… adio sustinere, adio estetica! Exact asta se intimpla in cazul separarii musculaturii. O nastere prin operatie de cezariana (cazul meu) poate duce la accentuarea acestei probleme pentru ca, in timpul interventiei, medicul ii impinge in lateral pentru a putea avea acces la uter.

Pe parcursul sarcinii, majoritatea femeilor nu constientizeaza separarea verticalilor abdominali. Problemele reale apar dupa 6-8 saptamini de la nastere. Iar daca incepi sa faci exercitii abdominale inainte ca golul sa se inchida, risti sa-i deteriorezi iremediabil, asemeni mie. Deci asigura-te ca abdomenul este pregatit inainte de a incepe exercitiile fizice.

Cum se identifica aceasta problema? Simplu ca buna ziua: intinde-te pe spate, cu genunchii indoiti si talpile pe podea. Inspira adinc. Apoi, pe expiratie, contracta abdomenul, ridicind usor umerii si capul de pe podea. Bazinul trebuie sa ramina lipit de sol. Mentine aceasta pozitie. Acum, verifica cite degete (lipite unul de celalalt) incap intre muschii abdominali: 1, 2, 3… Va fi nevoie sa repeti procedura de trei ori, deoarece separarea se poate produce in partea inferioara a abdomenului, in cea superioara sau chiar in mijloc, in zona ombilicului. Daca poti insera unul sau doua degete, esti norocoasa. Esti gata sa-ti reintri in forma, incet si cu grija. Daca incap mai mult de doua degete, trebuie sa eviti abdomenele clasice (exista anumite exercitii specifice pentru aceasta problema), rasucirile sau aplecarile pina ce abdomenul isi revine… daca isi revine! Ei da, sint cazuri in care singura solutie este reconstructia chirurgicala (abdominoplastia).

Solutia.

Eu, datorita istoricului medical (doua cezariene si doi copii zdraveni), imprejurarilor (exercitii fizice necorespunzatoare) si conformatiei, fac parte din acel esantion lipsit de noroc, a carui singura speranta ramine bisturiul. Din fericire, suna mai rau decit este. Mi-au trebuit trei ani pentru a-mi face curaj sa urc din nou pe masa de operatie. Si bine am facut!

In ziua in care programasem operatia a inceput sa ninga colosal (ce ironie!) cu fulgi mari. Mari si pufosi! Matei nu mai plingea, ci-si consola surioara, speriata ca pe mami o s-o doara burtica. Nici sotul meu nu mai tremura atit de tare, in schimb eu eram scaldata in transpiratii reci. Era dimineata si traficul era infernal, mai ales ca zapada se asezase ireal de repede. Orasul era alb si poluat.

Medicul meu (domnul doctor Viorel Panazan, de la Spitalul Clinic de Urgenta de Chirurgie Plastica, Reparatorie si Arsuri Bucuresti – il recomand din toata inima) ma astepta. Imi aduc aminte lumina stralucitoare din sala de operatie, tremurul intens al trupului meu, pe care nu l-am putut controla nici dupa administrarea anesteziei, desi mi-era cumplit de cald. De data aceasta am optat pentru anestezie locala. Stiu, o nebunie! Voiam insa sa ajung acasa la copiii mei cit mai repede. Nu-mi amintesc sa fi simtit durere. In schimb simteam ca se lucreaza in interiorul meu. Era o senzatie stranie pe care mi-e greu s-o definesc, de parca eu n-as mai fi locuit acolo.

Dupa trei ore am coborit de pe masa de operatie. Dupa alte doua am plecat acasa pe picioarele mele, cu o lista intreaga de recomandari si restrictii (timp de trei luni nu aveam voie sa ridic mai mult de trei kilograme; efortul fizic, cu contractie abdominala, mi-era interzis pentru sase luni etc., etc.), iar seara, sontic-sontic, am pregatit cina pentru familia mea si mi-am sarutat copiii de noapte buna. M-am aplecat spre capsorul cu bucle aurii al fetitei mele si atunci, soapta ei, ca o adiere, mi-a mingiiat fruntea. „Mami, stii ce-mi doresc cel mai mult? Sa poti sa ma iei din nou in brate. Dar nu-i nimic. Stiu ca acum n-ai voie. O sa astept sa te faci bine!'

Pentru mai multe informatii privind exercitiile recomandate in cazul separarii musculaturii abdominale si alte detalii legate de abdominoplastie, accesati www.lioarabradu.ro.
Foto: Marius Baragan
 

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK