E nemaipomenit că avem o lună care să ne reamintească cât de importantă este o mamografie, dar ce se întâmplă în restul timpului? Celulele anormale nu stau cuminți și nu așteptă să se multiplice sau să invadeze țesuturile sănătoase până în octombrie, când, asaltată de atâtea campanii de conștientizare a cancerului de sân, poate îți faci o programare la medic. Am auzit de multe ori vorbindu-se despre prevenția cancerului de sân. Cum faci asta? Ai o alimentație sănătoasă, faci mult sport, reduci pe cât de mult posibil nivelul de stres din viața ta? Nu încape nici o îndoială că toate aceste metode sunt benefice, că de multe ori ne țin departe de afecțiuni, dar nu sunt garanți implacabili ai sănătății. Din păcate nu există un tabel cu 10 reguli care să ne asigure că, dacă le respectăm cu sfințenie, cancerul va sta departe de noi. Dar există controalele, vizitele regulate la medic, ecografiile, mamografiile. Nu poți să previi apariția cancerului, dar îl poți descoperi la timp. Și asta am învățat după ce am stat de vorba cu Liliana, Sabina și Florina, cele trei femei care au avut curaj să se lase pozate, să își împărtășească experiențele, să își arate vulnerabilitățile și, în egală măsură, puterea. Știu sigur că nu a fost un lucru ușor pentru nici una dintre ele. Dar au făcut-o pentru a ne încuraja pe noi, celelalte, să nu așteptăm luna octombrie pentru a merge la medic. Pentru a servi drept o sursă de inspirație pentru cele care trec prin momente grele. Au făcut-o pentru ele. Pentru a reveni la un soi de normalitate, pentru a-și demonstra că, în ciuda tuturor schimbărilor pe care le-au suferit, atât la nivel fizic, cât și psihic, continuă să fie aceeleași femei. Poate doar mai puternice.
Tot înainte să le cunosc, adeseori numeam femeile care au suferit de cancer de sân ca fiind „învingătoare. „Învingătoare care au câștigat o luptă. Dar am înțeles că nu te lupți cu această boală. O accepți. Că, uneori, „victoria poate ține doar de un dram de noroc. Și că cele 627.000 de femei din întreaga lume care au murit în 2018 din cauza cancerului de sân nu au pierdut un „război, nu au fost mai puțin puternice sau dornice să se facă bine.
Liliana mi-a mărturisit că a citit celelalte articole din cadrul proiectul Ascultă-ți corpul și că e sigură că o să reușesc să îmbrac frumos și povestea ei. Dar de data asta nu cred că e nevoie să fac asta. Cred că nu are nevoie de ajutorul meu pentru a ajunge la tine. Povestea ei nu are nevoie de artificii sau cosmetizări. Mesajul ei e onest, e plin de emoție, și exact așa vreau să îl descoperi și tu!
„În noiembrie 2018 am făcut o mamografie. Rezultatul nu indica vreo urmă de cancer. Singurul nodul era foarte mic și, de aceea, medicii mi-au spus că va trebui să o repet după doi ani. Spre sfârșitul lunii decembrie, însă, a apărut pe sânul drept prima pată. Era sub forma unei pișcături de țânțar sau păianjen. Nu mă durea, nu mă ustura, nu mă mânca, la palpare nu simțeam nimic, dar continua să se mărească. În august crescuse atât de mult, încât jumătate de sân se făcuse roșu. Dar medicii continuau să îmi spună că nu am cancer. Credeau că mă confrunt cu o iritație cauzată de transpirație, de sutien, că am o alergie. Nimeni nu mi-a sugerat să fac un CT cu substanță de contrast, al cărui rezultat ar fi putut fi concludent. Așa că am mers singură la oncolog și am cerut o consultație, un punct de vedere. M-am dus cu fiica mea cea mai mare, Flavia. Flavia, fiica cea mare, Miruna, cea mică, și soțul meu, Radu, au fost cele mai importante persoane din viața mea în această perioadă și m-au ajutat enorm.
Când am intrat în cabinetul oncologului și m-a văzut, m-a întrebat de ce nu l-am căutat mai devreme, când pata era mai mică. Era calm și nu mi-a spus verde în față că am cancer într-un stadiu avansat. Dar dintr-o dată am simțit că se prăbușește lumea. În momentul ăla nu te vezi decât între patru scânduri. În fața ochilor ți se derulează toată viața. De la început și până la momentul actual, într-o fracțiune de secundă. Te vezi de când erai copil, cum ai crescut, cum ai înaintat în viață, și apoi îți apare momentul înmormântării. Vezi că fetele sunt fără tine și că nu ți-ai pus o ordine în viață. Dacă spun cuiva că se poate întâmpla așa ceva, cu siguranță nu mă crede. Flavia cred că a suportat mai greu șocul decât mine, i s-au umezit ochii când a auzit. Eu, în schimb, în aparență am rămas puternică. Doctorul oncolog mi-a spus că trebui să fac un RMN și o biopsie. Și așa am și făcut. Rezultatul biopsiei mi-a confirmat că am cancer, în stadiul 3 din 4. Fiindcă era atât de extins, nu puteam să fac direct operația. A trebuit să încep cu chimioterapia. De la prima ședința de chimio nu mai eram eu. Eram palidă și parcă miroseam numai a medicamente. Mă spălam încontinuu pe dinți, numai ca să nu mai simt gustul acela de tratament. Nu se poate descrie în cuvinte durerea pe care o simți. Când te dor oasele, încheieturile, carnea.
Apoi, impactul părului căzut este mare. Nu am avut curaj să mă rad. Am început să mă tund singură, un pic câte un pic. Ca să mă obișnuiesc că în curând nu voi mai avea acel păr lung pe care îl aveam până atunci. Dar după prima ședința de chimio a început să cadă. După primul duș pe care l-am făcut, a căzut aproape tot. Până la a doua ședință deja nu mai aveam deloc păr. A fost oribil. Groaznic. Am plâns. Chiar dacă mă pregătisem psihic pentru acest moment. Când te vezi fără păr, când sprâncenele încep și ele să cadă, ajungi să nu te mai recunoști. E extrem de greu. Dar am învățat că o femeie trebuie să fie puternică, nu perfectă. Îmi cumpărasem și o perucă. Dar nu cred că am purtat-o de mai mult de zece ori. Doar când mergeam la cumpărături. Și asta fiindcă am observat că lumea se uita foarte ciudat când mă vedea fără păr. Și când spun ciudat, nu mă refer la compasiune. Ci doar ciudat.
A fost o perioadă grea, mai ales pentru că nu am putut să arăt în nici un moment adevărata suferință prin care treceam. Familia mea nu m-a văzut niciodată plângând. O făceam întotdeauna seara sau când eram singură. Nu am vrut să îi fac și pe ei să sufere mai mult decât o făceau deja. Uite, acum am început să plâng. Tocmai ce am zis că sunt strong. Dar aici mă pot descărca, acasă nu. M-am închis foarte mult în mine și mă simțeam mai confortabil singură. Dintr-o fire extrem de sociabilă, dintr-odată nu m-am mai întâlnit cu nimeni. Am evitat să mă văd cu prietenii și chiar și cu familia. La început nu le-am spus nici mamei și nici surorii mele. Cu mama până în ziua de azi nu m-am văzut față în față. Doar prin apeluri video. Nu am acceptat, fiindcă știu cât de rău i-ar fi făcut. Am încercat să o protejez. Nu sunt genul de om care să se plângă sau să se vaite. Chiar dacă mă urc pe pereți de durere. Ceilalți nu își vor da seama cât de mult mă doare, nu vor citi pe chipul meu durerea. De când mă știu am avut grijă de ceilalți. Acum eu eram pusă în postura asta. Și nu pot lăsa pe altcineva să aibă grijă de mine, nu pot să văd în ochii lor milă și compasiune. Am preferat să mă închid în cochilia mea, și să îmi fie aproape doar cele două fiice și soțul meu. Ei au contat enorm, m-au sprijinit în totalitate în toată perioada asta. Mi-a fost mai ușor să gestionez lucrurile în microsocietatea pe care mi-o creasem. Fiindcă au fost momente grele, pline de transformări radicale și dureroase. Știi că întâlnirea cu voi e prima ieșire pe care o am după mult timp? Acum îmi dau seama că mi-a lipsit asta.
După cele opt ședințe de chimioterapie a urmat operația. Tumora era extinsă în tot sânul drept, unde aveam șapte metastaze, precum și în lanțul ganglionar. Așa că a fost nevoie de o mastectomie dreaptă și limfanedectomie axilară dreaptă stațiile I și II. Chiar și pe masa de operație zâmbeam și glumeam. Domnul doctorul Victor Titirez mi-a spus că 80% din boală e vindecată, pentru că sunt o fire optimistă. Dar nu a fost o operație ușoară. Însă suportul pe care domnul doctor Victor Titirez mi l-a oferit m-a ajutat foarte mult. Faptul că a vorbit cu mine, că mi-a explicat blând, cald, a contat mult. Fiindcă, gândește-te, te duci dimineață la operație cu ambii sâni, iar după-amiază mai ai doar unul. Nu te poți pregăti psihic pentru asta. Când m-am văzut plină de bandaje am început să plâng. Dar, din nou, singură, departe de ochii familiei. Apoi mi-am spus că trebuie să fiu puternică pentru că am doi copii. După operație a fost singurul moment în care i-am lăsat concret să mă ajute. Ei mi-au făcut baie timp de o lună și jumătate. Încă purtam tubul de dren. Apoi a trebuit să încep exercițiile pentru brațe. Mă urcam pe pereți de durere. Și acum am dureri. Dar mi-am dat seama că este foarte important să accepți boala. Doar atunci vei trece mai ușor peste toate provocările care vin odată cu ea.
Nu am vrut să fac reconstrucția de sân în timpul operației. Și încă nu știu dacă o s-o fac. Nu mă simt mai puțin feminină fără un sân. Probabil, însă, că îmi voi cumpăra o proteză care să îi mascheze lipsa. O să o port doar în public pentru a evita privirile oamenilor. Operația nu a rezolvat, însă, toate problemele, biopsia efectuată ulterior impunând necesitatea continuării tratamentului cu citostatice încă un an de zile, precum și efectuarea de radioterapie.
Mi-am pus de foarte multe ori întrebarea: «De ce eu?». Sunt o femeie care se iubește, are grijă de ea, are o alimentație OK, face sport. Nimeni în familia mea nu a fost bolnav sau măcar suspect de cancer. Apoi, mi-am dat seama că toată viața am muncit foarte mult. 16-18 ore pe zi. Probabil că totul a fost cauzat de stres și de oboseală. Din august 2019 și până în prezent întrebările astea m-au ținut trează în fiecare noapte. Cancerul m-a făcut să conștientizez că trebuie să am mai multă grijă de mine. Să încerc să mă pun și pe mine pe primul plan, nu doar pe cei din jur. Fiindcă, dacă nu o fac acum, o voi lua de la capăt. Mi-am dat seama și cât de important e timpul petrecut alături de cei dragi. Și că e momentul să renunț la lucrurile nesemnificative din viața mea. Dar, în ciuda tuturor provocărilor, am reușit să accept boala și asta e cel mai important. Cea mai mare motivație în toată perioada asta a fost familia mea. Gândul că am două fete, că vreau să le văd căsătorite, cu copii, să îmi cunosc nepoții, să îmi cresc nepoții, m-a alimentat în fiecare zi și m-a făcut să merg mai departe. Și cred că m-a făcut o femeie puternică. Da, sunt! Sunt o femeie puternică, nu perfectă!