Depresia postpartum (postnatală) – tot ceea ce trebuie să știe orice femeie

Așadar, ce este depresia postpartum și cum se manifestă ea? Când apare? În ce fel este afectat copilul de depresia mamei? Am încercat să răspundem acestor întrebări cu ajutorul psihologului Ana Pantazescu-Ana.

În urmă cu câteva luni, Internetul a fost zguduit de povestea polițistei din Târgu Jiu, aflată în concediu de maternitate, care și-a omorât mama și copilul de șase luni cu pistolul soțului ei (polițist și el) și care apoi s-a sinucis. Femeia era angajată de 12 ani în Ministerul de Interne și ultima ei verificare psihologică fusese făcută în mai 2017. În aparență, această întâmplare tragică a părut total inexplicabilă pentru cei ce o cunoșteau. Și totuși… o dată la câteva luni auzim de astfel de întâmplări: femei devenite recent mame care comit gesturi extreme. Gesturi care nu sunt atât de inexplicabile pe cât par la o analiză superficială (de genul „era o femeie liniștită”, „nu erau certuri în familie”).

Iar explicația poartă un nume: depresia postpartum sau depresia postnatală. Se vorbește destul de puțin despre ea, deși aproximativ 15% dintre proaspetele mame sunt afectate de ea, într-o mai mică sau mai mare măsură. (Oricum, în România se vorbește destul de puțin despre orice tip de depresie în general). Pentru că încă există un stigmat social, atunci când e vorba despre orice afecțiune sau stare care are de-a face cu psihicul. Oamenii se tem că li se va pune eticheta de nebuni, așa că preferă să nu vorbească despre starea lor (uneori nici măcar cu cei foarte apropiați) și cu atât mai puțin să ceară ajutor de specialitate. Iar mamele se tem încă și mai mult, indiferent de gradul de educație. Forum-urile pentru mame abundă în povești de succes în parenting, se vorbește mult pe acolo de „miracolul maternității” și de „binecuvântarea de a fi părinte”. Opiniile diferite sunt puse cu rapiditate și fermitate la zid, iar orice mamă care ar încerca să caute sprijin în această zonă se simte mai degrabă inadecvată și deplasată. Când toate femeile vorbesc în cor despre „momentul magic în care mi-am pus puiul la sân și am simțit un val de iubire invadându-mă”, cum ai putea spune tu că ți-e frică să-ți ții copilul în brațe sau chiar că nu vrei să-l atingi deloc?!

Și atunci ții în tine. Ți se pare că ești singura căreia i se întâmplă asta și ți-e frică să recunoști chiar și față de cei apropiați că nu simți miracolul maternității. Că, de fapt, simți mai degrabă o imensă tristețe sau că nu mai știi cine ești și ce-ți dorești cu adevărat. Că viața ta de mamă nu este deloc ceea ce ți-ai imaginat. Că nu arăți nici ca ducesa de Cambridge pe treptele maternității, la câteva ore după ce a născut, și nici măcar ca cea mai bună prietenă a ta, care are doi copii, dar pe care nu ai auzit-o niciodată plângându-se.

Eu însămi am sentimente destul de amestecate când îmi amintesc de primele săptămâni din viața Anei. Da, eram fericită că sunt mamă și simțeam pentru ea un gen de iubire total diferit față de tot ceea ce simțisem vreodată pentru cineva. Dar nimeni nu mă pregătise pentru felul în care arăta atunci viața mea: somn puțin; sâni care mă dureau și păreau să-mi explodeze (și din care îmi curgea mai tot timpul lapte, astfel încât mi se părea că toată casa miroase a lapte acru); lohii; pompa de muls pe care ajunsesem să o urăsc (pentru că Ana nu a stat la sân, în ciuda strădaniilor mele); aparatul de sterilizare; cutii de Galactogil și ceai (ca să-mi stimuleze lactația); cezariana (care încă mă durea); zero viață socială; dușuri puține, pe care le savuram de parcă aș fi mers la spa; plânsete de copil (pe care nu știam întotdeauna să le descifrez și cu atât mai puțin să le potolesc); ieșiri din casă abia la lăsatul serii (pentru că Ana s-a născut într-o vară caniculară și doar după apusul soarelui temperaturile erau suportabile); lupta cu căruciorul pe scări (pentru că stăteam la etajul patru, într-un bloc fără lift). Și din nou somn puțin. Și un corp pe care nu mi-l recunoșteam: aveam în continuare burtă (de parcă eram la jumătatea sarcinii) și o dungă neagră pe ea, care nu dispăruse prin miracol atunci când născusem. Sunt sigură că aceste motive de disconfort pot părea unora un moft (și poate chiar sunt, dacă le comparăm cu alte situații mai complicate). Dar uneori mă trezeam gândindu-mă: „Doamne, în ce m-am băgat?!”.

Pentru prietena mea, Anca, lucrurile au fost și mai complicate: „Nu m-am gândit niciodată că mi s-ar putea întâmpla mie. Este foarte greu de imaginat că, dintr-o persoană care-și dorea enorm un copil, m-am transformat în 12 ore într-o mamă căreia îi era teama să stea în preajma băiețelului ei. Eram paralizată de frica absurdă că nu pot să am grijă de el și că aș putea să-i fac rău. M-am pregătit să nasc natural. Știam că nu o să fie ușor, ca la televizor, dar mă gândeam că o să treacă repede și o să-mi pot concentra toată atenția asupra bebelușului. La naiba, bunicile mele au născut natural câte patru-cinci copii, eu nu pot să nasc unul cu epidurală?! Nu mi-a spus, însă, nimeni că el s-ar putea bloca și că cezariana este inevitabilă în astfel de cazuri. Pe scurt, nu mi-a zis nimeni că povestea asta cu operația nu e deloc frumoasă. După un timp, familia mi-a spus că primele schimbări evidente în comportamentul meu au apărut chiar de a doua zi. Din fericire, copilul s-a născut normal, cu o greutate foarte bună și fără alte probleme. Mintea mea procesa, însă, o cu totul altă realitate, un lucru foarte greu de admis și mai ales de controlat. Nu voiam să-mi țin copilul în brațe, îmi tot spuneam că nu e sănătos, din vina mea, pentru că eu m-am încăpățânat să nasc natural, iar el a fost afectat în timpul nașterii. Au fost trei săptămâni în care nu am fost eu, trei săptămâni despre care nu-mi amintesc nimic, am doar sentimentul unui haos interior absurd, o neliniște maximă, o auto-culpabilizare nejustificată, un soi de disperare existențială greu de imaginat. Cel mai greu a fost când am început să-mi dau singură seama că nu sunt în regulă. Îmi imaginam cum ar fi dacă aș face rău copilului. Oribil și șocant. Nu am fost bine trei-patru luni de zile. Am pierdut laptele și, când mi-am dat seama de asta, m-am învinovățit și mai mult. Imaginea bebelușului înfometat care încerca să bea laptele ce i s-ar fi cuvenit, dar care se încăpățâna să lipsească, m-a necăjit multă vreme”.

Cu aceste povești în minte (diferite între ele, însă cu un fir comun – depresia postpartum), dar și cu o listă întreagă de întrebări, am abordat-o pe Ana Pantazescu-Ana, psihoterapeut cognitiv-comportamental, și am întrebat-o simplu:

Ce este depresia postpartum? 

„Depresia postpartum este acea stare de tristețe excesivă, resimțită de proaspăta mamă, însoțită de nevoia de a plânge spontan, chiar dacă nu sunt motive serioase, imposibilitatea de a adormi, chiar și când doarme copilul, iritare, anxietate, griji, lipsa conectării cu bebelușul, și existența sentimentului de vinovăție, manifestat ulterior unor gânduri de genul: ‘Nu sunt o mamă bună!’, ‘Ceva nu e în regulă cu mine, ar trebui să mă bucur, doar am un copil!’. Ea se poate instala imediat după naștere când, însă, un diagnostic nu este relevant decât după ce se termină perioada de lăuzie. Până atunci putem vorbi despre ‘baby blues’, care este o stare asemănătoare de tristețe, dar în limite normale, sănătoase, cauzată de schimbările hormonale, mai precis, din cauza expulzării placentei, și care poate ține între 5 zile și 6 săptămâni. În jur de 80% dintre femei experimentează ‘baby blues’. Dacă nu se îmbunătățește starea de spirit a noii mame, atunci putem să spunem că avem o depresie postpartum. Însă, asta nu înseamnă că ea nu poate apărea mai devreme de 6 săptămâni, sau chiar după 3 luni, 6 luni de la naștere”, mi-a spus Ana Pantazescu-Ana.

Cei mici nu vin cu un manual de utilizare 

Atunci când am vorbit cu Anca, prietena mea care a trăit depresia postpartum, mi-a spus că: „Acum știu că lucrurile nu ar fi fost așa dacă cineva, oricine dintre cei care m-au văzut în acea stare, ar fi stat cu adevărat de vorbă cu mine. Consider că este esențial, în asemenea cazuri, ca măcar o persoană să fie alături de mama care trece printr-o depresie de acest fel și să-i ofere, în primul rând, un real sprijin emoțional. Nu cred că trebuie să fie neapărat o persoană calificată pentru așa ceva, un psihoterapeut sau altceva de acest gen, ci doar cineva calm căruia să-i pese cu adevărat și care să vadă mai mult decât oale cu supă, scutece, posibile surse ‘de curent’ prin casă sau alte chestii care n-au nici o legătură cu gândurile tale, neliniștea și tot ceea ce simți”.

Când am întrebat-o pe Ana Pantazescu-Ana dacă putem face ceva ca să prevenim depresia postpartum, și ea mi-a confirmat spusele Ancăi: „Cei care fac parte din cercul de sprijin al mamei pot să o ajute, să fie prezenți, să împartă sarcinile cu ea. Noua mamă are nevoie de recuperare, să intre într-o nouă rutină, rutină care nu vine așa ușor: până la urmă e vorba de a avea grijă de o altă ființă umană! Nimeni nu știe ce să facă din prima cu un bebeluș! Mai ales că cei mici nu vin cu un manual de utilizare, ar fi foarte ușor așa. Astfel încât apar gânduri precum: ‘Nu-mi iese nimic din prima!’,’După ce a născut, prietena mea era mereu cu zâmbetul pe buze!’, ‘Cum o să cresc eu copilul, dacă nu pot să-i pun măcar un scutec?’.

Un proverb african spune că e nevoie de un sat ca să crești un copil. Cred că după această regulă ar trebui să se ghideze familia în care intră bebelușul. Toată lumea ar trebui să participe la creșterea lui. Este indicat, mai ales, ca partenerul să fie cât mai implicat în îngrijirea celui mic. Însă cu toții ar trebui să înțeleagă mama care suferă de depresie postpartum. Nu este o stare pe care o alege, nu este ceva din care ieși pur și simplu, mai ales după ce ți se spun lucruri de genul: ‘Fii puternică!’, ‘Pe vremea mea nu aveai de ales, mamă!’, ‘Au născut și altele, tu de ce ai fi specială?'”.

Despre presiunea socială de a fi o mamă perfectă

Ei bine, eu cred că da: fiecare dintre noi este o mamă specială. Fiecare dintre noi are un background, propria poveste, propriile frici, speranțe și proiecții. De aceea, nu ar trebui să ne comparăm nici cu mamele de pe forumuri, nici cu cele pe care le întâlnim în parc și nu ar trebui să luăm ca reper nici imaginile cu Kate Middleton ieșind din maternitate sau cele cu modele profesioniste, care revin pe podium, la câteva luni sau chiar săptămâni de la naștere.

Dacă nu mă credeți pe mine, cu siguranță vorbele psihologului Ana Pantazescu-Ana au mai multă greutate: „Un lucru este cert: pe lângă presiunea pe care o resimt mamele de la propriile persoane, se mai poate adăuga și presiunea socială. Știrile vehiculate pe site-urile de gen, care arată mame perfecte, atât fizic, cât și emoțional, cu zâmbetul pe buze, nu fac altceva decât să îndepărteze și mai mult adevărul față de cum este maternitatea de fapt. Țineți cont că, dacă toate femeile din lumea asta ar avea ca job aparițiile glamour plătite, plus dădacă și menajeră acasă, și bani pentru refacerea de după naștere, tratamente, sală de forță în garaj, echipă de make-up și stiliști la dispoziție, atunci poate că ar trebui să luăm ca etalon celebritățile de la Hollywood și capetele încoronate! Însă știm bine că nu este așa! Atenție la filtrarea mintală, cu cine ne comparăm! Fiecare experimentează maternitatea în felul ei, iar în cazul depresiei postpartum, numai de comparații intangibile nu avem nevoie!”.

Așa că, în loc să ne pese de ceea ce cred ceilalți despre noi, poate ar trebui să ne gândim în primul rând la felul în care depresia postpartum afectează relația cu copilul nostru. Tot Ana Pantazescu-Ana m-a ajutat cu lămuriri și în această privință: „Ceea ce face deosebită această formă de depresie este tocmai faptul că mama nu se simte conectată cu bebelușul ei. Din cauza asta, intervine apoi și sentimentul de vinovăție, care nu face altceva decât să amâne și mai mult crearea simbiozei între mamă și copil, simbioză absolut normal și de așteptat să se întâmple, durând de la naștere până la șapte luni. Aici vorbim de ceea ce simte, i se transmite bebelușului, sau nu i se transmite. El poate să fie afectat de răceala pe care o transmite mama lui. Copiii sunt foarte intuitivi, și simt dacă sunt luați în brațe de cineva care nu dorește asta. Bebelușul plânge pentru a primi grijă, iubire, pentru conexiune. Dacă nu le primește tocmai de la persoana de atașament primară, mama fiind absentă emoțional, și copilul va fi absent emoțional, el fiind o oglindă a mamei, și mama oglinda lui”.

Au trecut fix zece ani de când mă luptam cu colicile Anei, cu pompa de lapte și cu căruciorul pe scări. Multe s-au schimbat între timp în viața noastră, și nu au devenit neapărat mai ușoare. Dar dacă aș putea să mă întorc în timp, i-aș spune Crinei de atunci: „Pentru Ana ești cea mai bună mamă din lume. Ea nu cunoaște alte mame și deci nu are cu cine să te compare. Așa că nu o face nici tu!”.

Citește și:
Cele mai bune moduri în care îți poți reveni după o noapte în care nu te-ai odihnit

Ana Pantazescu-Ana este psihoterapeut cognitiv-comportamental, cu formare complementară în terapia schemelor cognitive și terapie sistemică de cuplu și familie (www.anapantazescuana.ro).

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK