Sint o persoana stresata. Intotdeauna am fost. Chiar si in copilarie. Pina la noua ani, parintii mi-au organizat ziua de nastere in fiecare an, dar au realizat in final ca mica lor sarbatoare, in loc sa fie un prilej de bucurie, pentru mine era un motiv de ingrijorare: daca n-au sa vina invitatii, daca n-au sa se simta bine, daca nu o sa ajunga mincarea… Daca in incapere se spargea din intimplare un balon, ma gindeam ca a cazut lustra, iar daca primeam un joc nou, studiam pliantul cu instructiuni de parca ar fi fost o foaie de examinare. Nici astazi nu s-au schimbat prea multe. Trecerea anilor nu a facut decit sa accentueze aceasta sensibilitate, aruncindu-ma intr-un adevarat virtej. Cind ceilalti se distreaza, eu imi inventez probleme…
Sint un adult stresat de o multime de lucruri. Sint suficient de dezorganizata (sau, mai exact, prost organizata) pentru ca lista mea de lucruri ce „trebuie facute de urgenta' sa nu se epuizeze niciodata si sint obsedata de ipoteticul „dar daca?', ce imi creeaza o stare de ingrijorare permanenta pentru ceea ce ar putea sa se intimple (chiar daca nu se intimpla niciodata). Vrei un exemplu? O.K. Facutul bagajelor! Tuturor persoanelor pe care le cunosc le ia o ora, maximum doua, mie imi ocupa jumatate de zi si o noapte intreaga. Dar daca se face frig si nu am nici un pulover? Totusi nu pot sa port un pulover gros pe sub sacou. N-ar trebui sa-mi iau totusi pardesiul? Dar daca nu va fi frig deloc? Daca va fi soare? Atunci voi cara cu mine pardesiul degeaba… Dar daca ploua? Daca mi se rupe tocul? Sau mi se defecteaza fermoarul?…
Cred ca ai prins ideea. Am incercat toate tehnicile posibile pentru a-mi diminua nivelul de anxietate. Merg la sala cu regularitate, maninc sanatos (in fine, in masura in care un aliment mai poate fi considerat sanatos in ziua de azi), incerc sa dorm toate cele opt ore de somn pe noapte. Problema e ca, pe masura ce practic aceste ritualuri si incep sa ma simt echilibrata si oarecum detasata, lipsa mea de implicare incepe sa ma ingrijoreze si… ma stresez din nou. Probabil ca undeva, la un anumit nivel al mintii mele complicate, am facut o stranie asociere intre stres, succes si eficienta, asa incit, oricit de irational ar parea, fara stres ma simt marginalizata. Chiar daca partea rationala a creierului meu imi spune sa fiu mai relaxata, pentru ca stresul imi imbolnaveste organismul, o alta parte a fiintei mele (care in mod sigur nu include si creierul) striga din toate puterile: vreau doza mea de stres!
Stresul imi da un sentiment de implinire. Asa ca dupa ani de psihoterapie, biofeedback, autocunoastere si meditatie, am ajuns la concluzia (singura plauzibila, de altfel) ca sint dependenta de stres. Asta nu inseamna ca imi place, sint fericita sau sint mindra de viciul meu. Dimpotriva. Il urasc! Dar imi apartine. Ideea aceasta a dependentei (pe care nu am inventat-o eu) este sustinuta cu argumente stiintifice de Dr. Sherridan Huges, psiholog si expert in probleme de stres, care explica cu lux de amanunte de ce unii oameni sint dependenti de stres.
„Cei mai inclinati pentru o asemenea dependenta sint indivizii cu personalitate de tip A (adica eu)', spune el. „Acestia sint ambitiosi, aproape incrincenati, workaholici, nerabdatori. Sint mereu presati de timp, intr-o permanenta alergatura si ii auzi mereu strigind precum iepurele din Alice in Tara Minunilor: „am intirziat, am intirziat'. (Rog persoanele care ma cunosc indeaproape sa se abtina de la orice comentariu. Multumesc.) Huges merge mai departe cu teoria sa si spune ca in ultimii ani numarul persoanelor dependente de stres a crescut ingrijorator de mult.
De ce? „La nivel chimic, stresul functioneaza precum un act de curaj. Elibereaza adrenalina. Si cu cit te obisnuiesti cu gustul ei si incepi sa o tolerezi, cu atit devii mai dornic sa experimentezi, sa mergi mai departe, mai departe, sa impingi senzatia la limita. Iar de aici incolo incepe dependenta. E suficienta o doza minuscula de stres pentru a declansa o cascada de reactii chimice in organism. Pe masura ce cariera unei persoane devine mai solicitanta si programul mai incarcat, individul are nevoie de mai mult stres pentru a putea sa mearga inainte.'
Dar spre deosebire de celelalte forme de dependenta (droguri, alcool, tutun), care se manifesta numai la persoanele cu certe predispozitii genetice, capacitatea de a dezvolta o dependenta de stres este universal valabila. Stresul functioneaza asemeni unui termostat biologic, care pastreaza corpul la „temperatura' optima, pentru a raspunde provocarilor din jur. O anumita doza de stres e necesara pentru a ne mentine in viata. „Dependenta de stres, insa, coboara nivelul acestui termostat', spune Jonathan C. Smith, fondator si director la Stress Institute, de la Roosvelt University din Chicago. „Cercetarile din ultimii ani ne-au demonstrat ca mecanismele de raspuns in cazul persoanelor dependente de stres sint alterate si creierul lor nu mai reactioneaza corespunzator: fie produce prea multi excitanti, fie prea putine substante de calmare. Oricum, raspunsul final este absolut nepotrivit.'
De citiva ani se stie ca abilitatea noastra de a face fata stresului depinde in mod direct de acumularile experientelor stresante din trecut. „Toti incepem din acelasi punct, deoarece toti sintem dotati cu acelasi mecanism biologic de raspuns la stres. Traumele de pe parcursul vietii hotarasc daca sfirsim prin a fi ultrastresati sau hiperrelaxati', spune Smith. Sa inteleg ca singurii vinovati pentru faptul ca eu imi uit mereu cheile si tresar la fiecare apel telefonic sint bietii mei parinti, care au tinut sa-mi organizeze zilele de nastere in copilarie? Interesanta scuza.
Stresul se manifesta in diferite forme. Nastasia, una dintre colaboratoarele mele, este exemplul clasic al femeii de succes ultrastresate. Daca o intrebi ce mai face, raspunde: „Nu prea bine. Sint stresata. Sint prinsa pina peste cap. Simt ca innebunesc. Trebuie sa fug'. Lucreaza in permanenta la 10 lucruri deodata, nu are niciodata timp, dar, daca ii dai ocazia, iti povesteste ore in sir despre viata ei catastrofala, intr-o maniera care te face sa crezi ca, de fapt, acest dezastru ii face placere. O ex-prietena de-a mea, Oana, isi hraneste dependenta de stres cu bani. Se plinge mereu ca nu are bani, dar isi cumpara zilnic fie un ceas Cartier, fie o bluza Escada, fie ochelari de soare Gucci. Este permanent panicata ca nu va putea „sa faca fata cheltuielilor', asa ca „trebuie sa munceasca mai mult pentru a tine stacheta sus'. Iar cind munca o streseaza peste poate… merge la shopping. Ilinca, o alta prietena de-a mea, creeaza anxietate in jurul ei refuzind sa faca planuri. Ea face lucrurile numai in ultimul moment, deoarece „ ideea de a planifica totul dinainte o face sa se simta obligata, lipsita de libertate, iar asta o streseaza. Nu vrea sa stie ca are optiuni limitate.' (Desi de cele mai multe ori nu are nici una.)
Cit despre mine… v-am spus: sint dependenta 100% de stres. E evident. Atunci cind nu exista, il caut. Nu port niciodata ceas, dar intreb intruna cit e ceasul. Beau tone de cafea. Plec de acasa fara sa memorez adresa la care trebuie sa ajung, fara sa iau agenda in care am scris acea adresa, iar pentru a ajunge totusi la destinatie, initiez o investigatie demna de Sherlock Holmes. Nu am agenda electronica. Nu am nici macar agenda normala si nu am casuta de e-mail la redactie. Numerele importante sint scrise pe biletele sau servetele aruncate prin toata geanta (pe care uneori le folosesc pe post de batista). Dar in vreme ce creierul meu crede ca are nevoie de stres, e limpede ca trupul meu nu simte acelasi lucru. Uneori ma simt atit de aproape de limita, incit simptomele devin fizice. Am dureri de cap cumplite, imi cade parul, iar acum citeva saptamini am avut chiar o infectie nazala oribila si am fost obligata sa port un plasture imens pe nas timp de patru zile. (Nici nu stii cit de stresant poate fi.) Iar faptul ca sint stresata in timpul zilei e nimic. Sint stresata si noaptea, cind dorm. Sotul meu s-a plins ca vorbesc in somn si gesticulez, ca la o sedinta de redactie. Si toate, pe baza de stres.
Page: 1 2