De curind m-a invitat in vizita prietena mea, Diana, sa-mi prezinte cu mindrie ultima ei achizitie in materie de fitness, si anume, o consola Wii. „E minunat ca pot sa joc tenis, golf sau sa fac Pilates fara sa ies din casa', imi povestea extaziata. Iar dupa o scurta introducere in lumea sportului semi-real/semi-virtual m-a provocat la o partida de box. Ce trebuie sa-ti spun despre Diana este ca are o slabiciune pentru endorfinele matinale obtinute la sala de fitness, practica sporturi mai mult sau mai putin extreme, are o conditie fizica de nota zece si un job cu ore flexibile. Daca stau sa ma gindesc, poate este chiar ultima persoana care ar fi avut nevoie de un asemenea gadget, pentru ca am impresia ca, de fiecare data cind o sun, ea defileaza cu rolele sau bicicleta prin parc.
Iar ce trebuie sa iti povestesc despre mine este ca am la activ o sumedenie de abonamente la sala care au expirat inainte sa ajung sa le onorez a doua oara, merg pe jos numai daca e strict necesar pentru ca vreau sa-mi scutesc tocurile de gaurile din pavaj si nu-mi place sa pierd. Asa ca am inceput sa boxam, iar pe masura ce o faceam K.O. dupa K.O. (nu am lasat-o sa cistige nici macar o runda), simteam cum inima mi-o lua la goana, transpiram abundent si abia daca mai puteam sa respir. Pentru ca dupa al patrulea meci imi tremurau deja bratele, am fost nevoita sa admit ca nu mai pot si m-am trintit resemnata intr-un fotoliu, gifiind si incercind sa-mi revin. „Cum, nu vrei sa mai joci? Trebuie sa imi iau revansa! Si pe deasupra, abia am inceput!', m-a dojenit Diana afectata.
In timp ce o ascultam, am observat ca avea respiratia regulata si nu era nici macar imbujorata, ca si cum nu ar fi depus nici un pic de efort. Iar eu ziceai ca mai am un pic si imi dau sufletul, ca soldatul care a facut primul maraton din lume. In acel moment mi-a venit ideea ca poate m-a lasat sa cistig ca sa ma agit ca o Cola sau ca sa imi umfle orgoliul. Dar pe de alta parte parea sincera, pentru ca era frapata de abandonul meu subit si nici nu putea sa conceapa faptul ca am obosit intr-un asemenea hal in doar douazeci de minute. Atunci, din minte mi s-au risipit toti norii si am vazut in sfirsit lumina. Trebuia sa ma apuc de sport urgent, acum sau chiar de ieri.
Dar cum? Dvd-urile cu titluri sugestive de genul Shape your butt&thighs comandate cu mult entuziasm de pe e-Bay nu au mai vazut interiorul dvd player-ului de secole, pentru ca m-am plictisit de ele cu viteza fulgerului (se intimplau mereu aceleasi lucruri). Iar de bicicleta medicinala m-am atins periodic doar ca sa o mai sterg de praf, pina cind, in final, m-am indurat sa o donez. Singura solutie care inca ma mai tenteaza este sala de fitness, insa perspectiva unui nou abonament ma lasa rece, pentru ca, de fiecare data cind am aceasta initiativa, istoria se repeta.
Mai exact, achit contravaloarea unui membership cu acces nelimitat (pentru ca nu se stie niciodata cind ai chef de miscare, iar un abonament este mult mai avantajos decit sa platesti fiecare sedinta) si cind ma debarasez de acea suma de bani simt ca, de fapt, investesc in bunastarea si in sanatatea mea. Iar ca bonus, primesc si promisiunea unui corp tonifiat si sexy. Super-oferta! Tot ce trebuie sa fac este un act de prezenta si unul de rezistenta. Si chiar ma duc!
Ma imbrac in cel mai sporty outfit pe care il detin, ma vintur stingace printre benzile de alergat, accept ajutorul semenilor binevoitori care se ofera sa-mi regleze aparatele… si, pentru ca nu vreau sa par o novice sau sa plec de acolo cu sentimentul ca am batut drumul degeaba, trag de fiare din greu. Practic, ma epuizez, iar febra musculara de a doua zi imi amina a doua sedinta pe saptamina viitoare cind, in mod invariabil, intervine ceva. Fie ca este ziua de nastere a unei rude, se imbolnaveste catelul, ma solicita o prietena pe care nu pot sa o refuz, am un deadline dificil sau sint in acea perioada a lunii, imi e clar ca eu nu pot sa ajung la sala. Ca si cum astrele s-ar da de trei ori peste cap ca sa-mi creeze circumstante atenuante pentru a ma sustrage.
Si daca as fi un caz singular, probabil nu as scrie acest articol si as pastra cu indirjire secretul esecului meu, insa majoritatea fetelor pe care le cunosc intimpina aceleasi dificultati cind vor sa faca sport. Dar toate, fara exceptie, si-au facut multe abonamente. Oare de ce insistam sa urmam acelasi tipar chiar si atunci cind este evident ca nu functioneaza pentru noi? „Folosesc in medie patru sedinte dintr-un membership care imi permite vreo 12 intrari la sala intr-o luna si imi fac unul nou cam o data la doua luni. Sau de cite ori ma impulsioneaza abdomenul, fesele sau lejeritatea miscarilor vreunei animatoare din club. De multe ori m-am gindit ca-mi irosesc finantele practicind acest «sport», dar de fiecare data cind imi pun problema daca ar trebui sa mai fac asta sau nu, o voce firava imi sopteste ca daca nu as avea acel abonament, fie el si folosit pe sfert, nu as ajunge sa mai fac miscare niciodata', imi povesteste Adelina, o alta prietena aflata in situatia mea.
Adevarul este ca am putea sa ne tinem de treaba daca am vrea. Dar nu vrem. In principiu deoarece, conform unui studiu publicat in jurnalul medical Health Psychology, nu sintem capabili sa facem o prognoza realista asupra placerii pe care o vom simti in timpul exercitiilor fizice si mai ales dupa. Adica ne imaginam ca vom pluti usurati intr-un balon de fericire dupa ce vom parasi sala de fitness (pentru ca asa declara ca simt multi impatimiti ai sportului) si, de fapt, plecam extenuati, fara chef de viata si cu febra musculara. Autorii studiului au numit acest fenomen „forecasting myopia (miopia prognozei) si se refera la faptul ca, atunci cind ne apucam de sport, ne concentram prea mult pe dificultatile pe care le intimpinam la inceput si apoi incercam sa evitam chinul si durerea aferente calirii fizice.
Page: 1 2