Culturismul feminin: construind corpul perfect, în termenii lor

Chiar dacă astăzi sunt poate mai accentuate ca niciodată, standardele de frumusețe au existat încă de la începutul omenirii, fiecare etapă a istoriei fiind marcată de anumite idealuri estetice. Cu toate că vizează aspectul fizic al unei persoane, semnificațiile acestora au fost întotdeauna mult mai complexe de atât. Probabil că cea mai importantă dintre ele este legată de apartenența la un anumit grup ori la o anumită clasă socială. În perioada victoriană, de exemplu, un ten perfect alb simboliza nu doar frumusețe, ci și un rang înalt, la fel cum în secolul al XVI-lea formele voluptuoase însemnau senzualitate și prosperitate. De asemenea, standardele de frumusețe au reușit să producă o segregare semnificativă în rândul femeilor și al bărbaților, impunând în mod clar rolul pe care trebuia să îl joace fiecare sex. Până nu demult, în mentalul colectiv era adânc înrădăcinată ideea că scopul primordial al unei femei este de a procrea. Iar acest lucru s-a transpus inclusiv în idealul de frumusețe pe care aceasta trebuia să îl îndeplinească, sânii voluptuoși și șoldurile late – semne ale fertilității –  fiind doar câteva dintre calitățile fizice profund apreciate și căutate. În egală măsură, fizicul unei femei trebuia să fie fragil și delicat, asemenea poziției pe care o deținea în societate.

La polul opus, supremația bărbatului impunea un trup masiv, musculos și puternic. Iar astfel s-a creionat ideea de masculinitate, respectiv feminitate, două concepte care au trasat reguli clare în ceea ce privește modul în care femeile și bărbații ar trebuie să arate sau să se comporte. Însă aceste constructe sociale nu au existat dintotdeauna, schimbarea petrecându-se odată cu trecerea timpului. În Grecia antică, același ideal de frumusețe era impus și femeilor și bărbaților: trăsături faciale simetrice și un corp atletic. În Sparta, femeile erau extrem de apreciate pentru puterea lor fizică, ele participând adesea la diverse competiții sportive precum box, lupte, aruncarea cu sulița sau cu discul. Să nu uităm nici de legendele cu amazoane, care ne prezentau un grup de războinice, capabile să-i nimicească chiar și pe cei mai viteji și mai puternici masculi. De asemenea, descoperirile arheologice atestă faptul că în Roma antică au existat femei-gladiator, care luptau în arenă la fel de violent ca omologii lor bărbați.

Acestea sunt, însă, ultimele însemnări despre forța femeilor, în următoarele perioade din istorie acestea fiind portretizate drept niște ființe slabe, fără abilități fizice remarcabile. Lucrurile se schimbă de-abia la finalul secolului al XIX-lea, când Josephine Schauer Blatt, cunoscută mai degrabă după numele său de scenă, Minerva, a câștigat titlul de cea mai puternică femeie din lume, după ce a ridicat o platformă pe care se aflau 23 de bărbați. Un alt episod asemănător are loc în 1902, când Katie Sandwina îl învinge în cadrul unui concurs de ridicat greutăți pe Eugen Sandow (supranumit Strongman). Katie a reușit să ridice deasupra capului, cu o singură mână, o halteră ce cântărea 136 de kilograme. În mod evident, genul acesta de evenimente era o raritate, motiv pentru care ambele femei erau percepute ca niște ciudățenii ale naturii, iar performanțele lor puteau fi văzute cel mai adesea în cadrul spectacolelor de circ. Ce-i drept, ideea ca o femeie să facă exerciții fizice (mai ales unele catalogate drept masculine, cum ar fi ridicarea de greutăți) era complet respinsă, chiar și de mințile luminate ale vremii. Medicii erau de părere că femeile sunt ființe fragile și că au foarte puțină energie și putere, pe care ar trebui să le consume având grijă de gospodărie sau de copii.

Izbucnirea primului război mondial a adus femeilor mai multă independență și putere. Au intrat în câmpul muncii, au obținut dreptul la vot și chiar s-au înrolat în armată. Schimbările au putut fi remarcate și în ceea ce privește participarea la competițiile sportive. În 1900, la primele Jocuri Olimpice moderne, care au avut loc la Paris, au luat parte 22 de femei (2,2% din totalul participanților). În 1920, numărul lor s-a ridicat la 65, iar patru ani mai târziu, în 1924, a fost atins un record al vremii: 135 de atlete. Cu toate acestea, existau doar câteva sporturi pe care le puteau practica femeile, precum golful, tenisul, înotul, scrima sau patinajul artistic, activitățile fizice care necesitau un nivel ridicat de forță rămânând apanajul bărbaților.

Începuturile culturismului feminin

Pe fondul mișcării feministe, în anii ’70, lucrurile au început să se schimbe. Femeile nu-și mai doreau să fie percepute ca fiind slabe, fragile și inferioare bărbaților, iar acest lucru s-a reflectat inclusiv în aspectul lor fizic, precum și în sporturile pe care le practicau. Astfel, în 1977 a avut loc prima competiție de culturism feminin din lume, intitulată Ohio Regional Women’s Physique Championship. Un an mai târziu, George Snyder a organizat cel de-al doilea concurs de acest gen, The Best in the World. Deși în aparență ar fi putut fi văzute ca un început promițător, în realitate aceste competiții nu făceau decât să dicteze încă o dată modul în care femeile trebuiau să arate și să sublinieze diferențele dintre cele două sexe. Competitoarele nu aveau voie să-și încordeze mușchii, așa cum o făceau bărbații, erau nevoite să poarte încălțăminte cu toc, iar criteriile principale după care erau judecate țineau mai degrabă de sex appeal, și nu de definirea accentuată a musculaturii. În tot acest timp, într-un univers care încă părea paralel, Pumping Iron, un documentar despre cea mai importantă competiție masculină de culturism, Mr. Olympia, făcea înconjurul lumii, iar Arnold Schwarzenegger devenea idolul unei întregi generații.

Următoarea decadă marchează un alt moment definitoriu pentru culturismul feminin. În 1980 a fost organizat primul concurs Ms. Olympia, iar femeile care practicau acest sport au început să capete mai multă vizibilitate, apărând în emisiuni TV sau în paginile revistelor. Cu toate acestea, discuția se învârtea în continuare în jurul ideii de feminitate, un concept pe care atât publicul, cât și jurații îl valorizau. Practic, lucrurile stăteau cam ca în eseul lui Chimamanda Ngozi Adiche, We Should All Be Feminists. „Le spunem fetelor: poți să ai ambiție, dar nu prea multă. Poți visa să ai succes, dar nu prea mult”. Femeile erau încurajate să aibă o musculatură pronunțată, dar dacă depășeau un anumit nivel de definire erau catalogate ca fiind „masculine”.

Mușchii puteau fi considerați feminini, dar doar până într-un anumit punct. Sportivele trebuiau să-și păstreze senzualitatea, sexualitatea și feminitatea, din cel puțin două motive. În primul rând fiindcă o femeie „prea puternică” ar fi putut răsturna raportul tradițional de putere dintre sexe, amenințând astfel supremația masculină. Puterea feminină a fost întotdeauna apreciată, așa cum spune Elsie Huxtable în lucrarea sa, The History of Women’s Bodybuilding, „doar în momentele în care economia a avut nevoie de ea – în timpul războaielor, când bărbații erau plecați sau când erau cucerite noi pământuri”. În al doilea rând, pentru că acest aspect fizic nu ar fi fost pe placul privitorilor, cu precădere bărbați, iar asta ar fi dus la pierderea publicului și implicit a capitalului investit în acest sport.

În anii ’90, The International Federation of Bodybuilding and Fitness Pro a divizat culturismul în mai multe ramuri, luând astfel naștere categoriile Fitness și Figure. Acestea erau o variantă mai soft  a culturismului clasic, fiindcă nu impuneau o musculatură la fel de bine dezvoltată și de definită.

Primii ani de culturism feminin în România

Potrivit site-ului Federației Române de Culturism și Fitness, primul campionat național de culturism a avut loc în 1966. Femeile au intrat însă mult mai târziu în această lume, mai exact în 1985, atunci când s-a organizat și primul campionat pentru femei şi pentru perechi. Printre pionierele culturismului feminin se numără și Monica Mureșan, care a început să practice acest sport în 1992, pe când avea 25 de ani. Totul a început de la insistențele unei amice, „care m-a rugat să particip alături de prietenul ei la o competiție de culturism pe perechi. Eu până atunci făcusem performanță în handbal, așa că aveam o constituție ceva mai robustă”, îmi povestește Monica.

„Am decis să văd despre ce e vorba și am început să merg la sală. Cred că la vremea respectivă erau trei săli în tot orașul (Baia Mare, n.red. ). Evident, eram singura fată de acolo. Norocul meu a fost că întotdeauna am fost o fire mai băiețoasă, motiv pentru care m-am acomodat bine, nu am avut nici o problemă că în sală erau numai băieți. Plus că eram o fostă sportivă, nu eram tocmai o floricică de ghiveci. M-am antrenat timp de trei luni, iar apoi am participat la naționalele din 1992 de la Brașov”.

Participarea la această competiție a fost definitorie pentru viitorul Monicăi în culturism. Deși nu știa mare lucru despre acest sport, a fost „fascinată de atmosfera din sală” și de tot ceea ce presupunea un astfel de concurs.

„Până să ajung în backstage îmi imaginam că femeile care practică culturism sunt foarte musculoase și masive. Și mă gândeam: cum să mă duc eu acolo când nu am mușchii așa bine definiți? Dar acolo mi-am dat seama că femeile nu erau așa musculoase precum credeam eu. Când am intrat pe scenă și am văzut sala plină, ochii oamenilor care mă priveau… m-am pierdut puțin. Dar în același timp a fost o experiență tare interesantă, care m-a motivat să continui acest sport și să fac performanță”.

Anul următor, în 1993, a obținut titlul de campioană națională, iar de acolo „totul s-a dezvoltat cumva din inerție”.

Chiar dacă lejeritatea cu care povestește această etapă te poate face să crezi că practicarea culturismului era un lucru cât se poate de firesc și de ușor, să nu uităm că evenimentele s-au petrecut în România anilor ;90 și că societatea nu putea înțelege pe deplin această nouă imagine a femeii pe care o proiectau culturistele. „În momentul în care am început să pun masă musculară, am fost privită destul de ciudat. Exista această preconcepție conform căreia bodybuilding-ul este un sport doar pentru bărbați. Dar cred că pentru mine lucrurile au fost ceva mai simple, fiindcă locuiam într-un oraș mic și am ajuns cunoscută destul de rapid. În plus, aveam un obiectiv bine stabilit, voiam să ajung cât mai sus. Nu putea să îmi pese de ce spunea sau credea lumea”.

Apoi, o altă problemă majoră a acelor timpuri o reprezenta lipsa de informații și de resurse.

„Totul se transmitea așa… din generație în generație. De exemplu, dacă trebuia să fac definire și să slăbesc, mi se spunea să mă îmbrac într-o pungă de plastic și să alerg. Acum lucrurile se fac mult mai științific. Ca să nu mai vorbesc de suplimentele alimentare care erau disponibile atunci. Dacă acum ai la dispoziție o gamă extrem de variată, pe vremea aia aveai un singur fel de proteină. Te țineai de nas și o beai”.

O altă provocare venea în momentul participării la diverse competiții. După cum probabil știi deja, femeile care iau parte la concursurile de culturism trebuie să îmbrace un anumit tip de costum de baie, să fie cât mai intens bronzate și să aibă o coafură și un machiaj de scenă. „Când mă uit la pozele din perioada aia îmi vine să râd. Costumele mi le făceam la o croitoreasă, iar bronzatul era o întreagă artă. Ne făceam singuri cremele autobronzante. Combinam lapte demachiant Doina cu un colorant care se folosea la zugrăvit. Uneori ieșea un bronz mai roșu, uneori mai maro, alteori mai portocaliu. Fiecare cum nimerea. Îmi aduc aminte că la o competiție am apucat să mă dau cu crema aia doar pe partea din față, nu și pe spate, și am intrat pe scenă așa, cumva în lateral, ca să nu se vadă. Dar, cu toate că nu a fost ușor, a fost o perioadă foarte frumoasă”.

Însă primul moment în care a conștientizat cu adevărat toate aceste lipsuri a fost în 1995, când a participat la Campionatul European din Istanbul.

„Atunci am văzut ce înseamnă culturismul cu adevărat. La noi în țară nivelul nu era așa ridicat. Am fost extrem de surprinsă de modul în care se prezentau femeile. Era o cu totul altă calitate. Se vedea că urmează o dietă corespunzătoare. Noi, în România, ne făceam planul alimentar după capul nostru. Dar acel concurs m-a făcut să înțeleg care sunt criteriile care se cer: definire, calitatea masei musculare, un procent cât mai mic de țesut adipos. Mi-am dat seama unde greșeam și cum ar trebui să mă prezint. În fiecare an am învățat ceva nou. Să știi că sportul ăsta nu e simplu deloc. Oamenii au impresia că cei care practică culturism au mușchii mari și creierul mic. Dar nu e așa. Trebuie să știi să îți faci un plan alimentar, să știi ce fel de antrenament trebuie să urmezi, să îți dai seama exact unde ai greșit, ce poți să faci mai bine anul viitor. E un sport extrem de complex”.

Eu aș merge chiar mai departe de atât și aș spune că bodybuilding-ul este definiția rigurozității, a disciplinei și a perseverenței. Ca să înțelegi mai bine de ce spun asta, iată cum arăta pregătirea pentru o astfel de competiție.

„În primii ani țineam un regim alimentar timp de trei luni. În perioada asta mâncam totul fiert: orezul, legumele, pieptul de pui sau de curcan, peștele. Nu trișam absolut deloc. Sunt genul de om care, dacă și-a pus ceva în cap, nu se abate de la drum. Știu că trebuie să fac chestia asta, nu mă obligă nimeni, așa că dacă tot o fac, o fac cum trebuie. Dar fiindcă am observat că pe coapse striurile apar mai greu, am decis să măresc perioada de regim la patru luni. Iar în 2003, în ultimul an de competiție, am făcut șapte luni de dietă. Șapte luni în care am mâncat doar ce ți-am zis mai devreme. Nu a fost deloc ușor. În ultima lună eram extrem de epuizată. Plus că mă antrenam de trei ori pe zi. Dimineața la șapte făceam primul antrenament, de cardio, pe stomacul gol. Veneam acasă, luam micul dejun, iar după o oră și ceva începeam antrenamentul cu greutăți. Mâncam, dormeam și făceam al treilea antrenament. Luam cina și mă culcam. Așa decurgea viața mea. Era un program spartan. Iar cu trei zile înainte de competiție nu mai beam deloc apă. Era o modalitate prin care striurile se vedeau mai bine. Era incredibil de greu. Pur și simplu simțeai că ți se blochează creierul.

Dar nu te gândi că în perioada pre-competițională lucrurile difereau prea mult. Nu mâncam prostii. Doar că, dacă aveam poftă odată de ceva dulce, puteam să iau două guri de înghețată. Și făceam în continuare două antrenamente pe zi. Sportul ăsta la nivel de performanță este foarte greu. Trebuie să îi dedici timp, să te implici. Ăsta a fost și motivul pentru care am decis să renunț la serviciu și să mă ocup doar de asta. Iar rezultatele s-au văzut. În 2000 am câștigat titlul de campioană europeană, în 2001 am ieșit pe locul patru la mondiale, în 2002 am fost vicecampioană mondială și în 2003 campioană mondială absolută”.

Vorbind despre preconcepții, păreri misogine și discriminare, Monica îmi spune că, din fericire, în mare parte a fost scutită de toate aceste lucruri. Iar în momentul în care au existat, a reușit să le trateze cu indiferență. „Știi cine cred eu că face afirmații de genul «Nu mai ești feminină dacă practici culturism»? Cei care sunt invidioși. Crede-mă, m-am aflat în multe situații în care culturiștii bărbați m-au apreciat și m-au felicitat pentru nivelul la care am ajuns. În schimb, pricăjiții care veneau la sală și se chinuiau să pună niște masă masculară erau cei care mai comentau. În general, mi se pare că bărbații frustrați comentează. Cred că în sinea lor își zic: ‘Ce nu aș da să arăt și eu așa'”.

Chiar dacă ultima competiție la care a participat a avut loc în 2003, Monica a decis să rămână în lumea sportului. Și-a deschis propria sală de fitness, a început să antreneze alți sportivi, în 2003 a primit titlul de Maestru Emerit al Sportului în culturism, a obținut carnetul de arbitru internațional, iar din 2013 este vicepreședinta Federației Române de Culturism și Fitness. Pe lângă palmaresul impresionant, Monica e de părere că cel mai mare câștig pe care i l-a adus acest sport este sănătatea. „Culturismul mi-a dat putere fizică și psihică, iar pe termen lung un corp sănătos. Toate analizele îmi ies perfect chiar și acum. Am un sistem imunitar puternic, nu cred că am stat vreodată în pat din cauza unei răceli. Și mai există și avantajul fizic. Nimeni nu îmi dă vârsta pe care o am”.

Culturismul feminin în 2022

În mod evident, astăzi, spre deosebire de perioada în care Monica Mureșan făcea performanță, lucrurile sunt mult mai simple pentru oricine își dorește să intre în lumea culturismului. Sălile de fitness sunt pline până la refuz cu aparate complexe, există mii de specialiști în nutriție care te pot ajuta să îți construiești un plan alimentar corect, industria suplimentelor alimentare este mai dezvoltată ca niciodată, iar bronzarea organică este accesibilă oricui. De asemenea, există o varietate mai mare și în ceea ce privește categoriile la care te poți înscrie în cadrul unui concurs de culturism. Astăzi există șase mari ramuri: Bikini, Figure, Physique, Women’s Bodybuilding, Fitness și Wellness. Cu toate astea, dedicarea, disciplina și perseverența rămân valabile, fiind în continuare pilonii de bază ai culturismului. Acest lucru mi-l confirmă și Pamela Kiss, care pe 28 mai a câștigat locul întâi la Cupa României la Fitness şi Culturism, la categoria Physique.

„Multă lume mă întreabă: ‘Cum poți să arăți așa?’. Moment în care îi întreb și eu: ‘Tu când ai mâncat ultima oară o prăjitură? Când ai băut ultima oară un pahar cu vin?’. ‘Păi… aseară’. Bine, mersi. Eu nu am mai băut un pahar cu vin de trei luni”, îmi spune râzând Pamela, surprinzând practic chintesența acestui sport.

Categoria Physique, cea la care participă, impune o musculatură extrem de bine definită și un procent de grăsime cuprins între 8 și 10%. Ca să îți faci o idee, în mod normal, nivelul de grăsime al un femei variază între 20 și 25%. „Tocmai de aceea, fiindcă e o categorie foarte grea, care impune o dietă extrem de strictă, nu se înscriu foarte multe femei. Multe aleg Bikini. Acolo nu trebuie să scapi de atâta grăsime și nu trebuie să fii foarte definită. Însă acest procent de 8-10% nu e sănătos. Îl poți susține doar două-trei zile. Când nu îi dai organismului grăsimi, amețești, cazi. Avem noroc cu suplimentele alimentare. Din dieta mea nu lipsesc mineralele, Omega 3, un complex de vitamine”, spune Pamela.

Pregătirea sa începe cu aproximativ 14 săptămâni înainte de competiție și constă într-o dietă strictă și antrenamente fizice zilnice.

„În ultima lună trebuie să ai două antrenamente pe zi. Ca să dai jos surplusul de grăsime, cea mai bună soluție este să faci primul antrenament, cel de cardio, dimineața pe stomacul gol. Al doilea antrenament trebuie să fie de forță. Recuperarea este extrem de importantă, de aceea trebuie să te odihnești bine și să îi oferi corpului tău și repaus. În ceea ce privește alimentația, încep să reduc treptat grăsimile, apoi carbohidrații, iar în ultimele trei săptămâni mănânc doar proteine. Însă cu două zile înainte de a urca pe scenă nu mai beau apă deloc și încep să consum carbohidrați simpli. Nu mă abat absolut deloc de la regim. Am o voință de fier. Plus că, dacă aș ceda și aș mânca o ciocolată, aș da cu piciorul la toată pregătirea de până atunci. Sportul ăsta te condiționează destul de mult. Nu pot merge, de exemplu, înainte de competiție într-un concediu, fiindcă trebuie să am mare grijă la alimentația mea. De aceea, în general prefer să nu mănânc în oraș, ci să îmi gătesc acasă mesele. În restul anului, cât nu mă pregătesc pentru concurs, mănânc normal. Dar în principiu am renunțat la dulciuri și la făina albă, la mâncarea procesată sau prăjită. Din meniul meu nu lipsesc orezul, ovăzul, fructele, legumele, carnea de pui și de pește”.

Chiar dacă acum a transformat culturismul într-un stil de viață, la început lucrurile nu au fost la fel de simple. „Totul era o provocare. Nu știam cu ce se mănâncă acest sport. În 2017, la prima competiție la care am participat, am obținut locul 10 din 13. Dar am continuat să merg la concursuri. Cu cât câștigam mai multă experiență, cu atât învățam mai mult. Iar asta m-a ajutat să câștig anul trecut locul întâi la Cupa României”.

Cu toate că sportul a fost întotdeauna o constantă în viața ei, practicând încă de mică handbal și atletism, Pamela recunoaște că doar în momentul în care s-a apucat de culturism corpul ei a arătat așa cum își dorea.

„Înainte de bodybuilding făceam aerobic. Era OK pentru fetele care voiau să se mențină, să fie fit, subțiri. Și eu eram suplă atunci, dar doar atât. De-abia în momentul în care am intrat în sala de forță am început să îmi iubesc corpul. Mereu mi-am dorit să am forme: umeri mari, spate lat, talie subțire și picioare bine definite și groase. Acum, la 42 de ani, pot spune că am ajuns la forma pe care mi-o doream. Iar asta e o chestie de putere, îmi dă încredere în mine. Mă uit în oglindă și îmi place ce văd. Sunt foarte mândră de mine. Dacă aș avea doi-trei centimetri în plus în înălțime ar fi ideal. Dar îmi iau o pereche de pantofi cu toc și se rezolvă. Atunci sunt perfectă.”

Încrederea în propria persoană a fost alimentată și de comentariile pozitive pe care le-a primit din partea oamenilor. Îmi spune că, deși e conștientă că există multe prejudecăți în legătură cu femeile care practică culturism, ea nu s-a confruntat cu ele.

„Cred că am noroc că nu am întâlnit oameni care să îmi taie elanul. Toți cei care mă văd mă admiră. Cred că bărbații care judecă femeile culturiste sunt în sinea lor complexați. Sunt geloși pe voința de care acestea dau dovadă, pe stilul lor de viață, pe performanțele lor. Iar dacă vrei să începi acest sport, nu trebuie să ții cont de părerea oamenilor. Dacă tu îți dorești să faci asta, fă-o. Nu există nu pot doar pentru că X sau Y a zis asta. Dacă îți dorești cu adevărat acel lucru și lucrezi pentru el, într-un final se va întâmpla. Trebuie doar să nu renunți”.

Vorbind cu Pamela și despre dezavantajele culturismului la categoria de amatori, îmi spune că singurul aspect mai puțin plăcut este legat de partea financiară. „Este un sport scump. Cheltui foarte mulți bani cu alimentația, cu suplimentele alimentare, cu echipamentul, cu machiajul pentru concurs. Ar fi fain dacă s-ar câștiga bani din asta, ca să îți poți recupera investiția. Dar cred că investiția este până la urmă în propria persoană. Eu nu fac acest sport pentru o satisfacție materială, ci pentru una personală. Vreau să ajung la cea mai bună formă a mea”.

Citește și:
Lungul drum de la body shaming la body positivity

Foto: Profimedia