Cand rinoplastia este o necesitate medicala si nu un moft

Frica? Da, recunosc, mi-a fost frica. Dar nu de loviturile de ciocan care urmau sa imi brazdeze laturile nasului. Nici de dalta sau de pila ce urmau sa imi sculpteze piramida nazala, dupa descrierile generoase ale chirurgului plastician Nae Sorin. (Apropo, daca esti mai slaba de inger e bine sa nu cunosti aceste detalii. Fa-ti o favoare si nu intreba doctorul despre partea tehnica a operatiei… adica nu-ti baga nasul unde nu-ti fierbe oala). Am convingerea ca organismul nostru are o putere de regenerare extraordinara – doar oamenii se recupereaza dupa accidente grave, fara pregatiri pre-operatorii. Deci nu credeam ca as avea vreun motiv sa ma tem cand operatia e realizata in conditii bune, de un medic iscusit.

Sincer, n-am strambat din nas nici cand am fost avertizata despre acea posibilitate de unu la un milion de a nu ma mai trezi din anestezie. Serios acum, care erau sansele sa scap de toate prin somn, fara sa prind de veste? Nu m-au intimidat nici macar marturiile pe care le-am citit pe Internet despre persoane care se plangeau ca, in urma acestei operatii (septoplastie si rinoplastie, doi in unu), s-au ales cu dureri grave de cap. Cred ca durerea trece, e o stare pasagera, pe cand rezultatele raman. Si ma consoleaza ideea ca noi, femeile, suntem capabile sa rezistam eroic in fata acestei provocari atata timp cat suntem programate genetic sa trecem prin durerile nasterii.

Insa ce m-a ingrozit cu adevarat si m-a facut sa aman procedura timp de zece ani a fost schimbarea de profil. Si nu, nu ma refer la cel de Facebook. Ci… daca nu o sa-mi mai recunosc reflexia din oglinda? Daca o sa arat ca un buldog? Daca n-o sa-mi mai vad lungul nasului? „Principiul de baza al rinoplastiei consta in modificarea formei cartilajelor si oaselor nazale, cu ajutorul unor incizii disimulate in cea mai mare parte in interiorul narinelor. Tegumentul local se va mula apoi pe noua arhitectura, spune dr. Sorin Nae.

Deci rinoplastia e o intervenție chirurgicala menita sa modeleze forma nasului, in timp ce septoplastia e o operație in care se modifica exclusiv septul, adica peretele interior ce separa cele doua nari. Iar atunci cand septoplastia se face fara rinoplastie, de multe ori se lucreaza doar pe interior, iar aspectul exterior al nasului nu sufera modificari pentru ca interventia are scop strict functional. Ei bine, eu le-am facut pe amandoua, drept urmare in timpul operatiei s-au rezolvat atat problemele estetice, cat si cele functionale.

Cam astea erau gandurile care ma bantuiau in dimineata in care urma sa fiu operata de deviatie de sept, in timp ce imi faceam selfie-uri cu nasul pe care il port de… aproape toata viata. Pentru ca atunci cand am cazut direct pe el, de mi-am facut cartilajul acordeon, n-aveam mai mult de cinci ani. Iar de la varsta majoratului, cand oasele ajung la maturitate (si am primit permisiune de la medici sa-mi fac operatia daca vreau) si pana acum, am tot amanat momentul. La urma urmei, multe persoane din jurul meu mi-au spus ca au deviatie de sept si traiesc cu ea foarte confortabil. Cam asta era si atitudinea mea.

Insa, odata cu trecerea anilor, am inceput sa respir din ce in ce mai greu. Si, odata cu pierderea grasimii faciale, nasul meu stramb, ce odata fusese ascuns de baby fat, a inceput sa-si faca aparitia din ce in ce mai proeminent. Totusi, cred ca am decis ca operatia nu mai suporta amanare in momentul in care mi-am vazut profilul (de vrajitoare) din intamplare, cu ajutorul a doua oglinzi. Si mai cred ca la urgentarea deciziei a contribuit si faptul ca ma saturasem sa-mi editez in Photoshop pozele in care lumina nu era prielnica. Pana la urma, am conchis ca, indiferent cum ar iesi operatia, noul meu nas n-avea cum sa fie mai rau decat cel vechi.

Apoi a venit momentul sa-mi infrunt una dintre cele mai intunecate frici: frica de a nu mai arata ca mine. Pentru ca deviatia mea de sept, asa grava cum era, nu a determinat pe nimeni vreodata sa-mi tranteasca usa in nas in viata profesionala, in amor, in relatiile de prietenie sau… Sau poate n-am aflat niciodata. Oare riscul pe care mi-l asumam era cu adevarat fondat?

Negocierile cu mine insami s-au incheiat odata cu anuntul asistentei medicale de-a o urma in sala de operatii. Iar cand m-am intins pe masa si am fost cuplata la acea tehnologie ce monitorizeaza bataile inimii, am avut confirmarea ca nu-mi era asa de frica. Doar urma un moment pentru care ma pregatisem psihologic de mai bine de un deceniu, plus cateva luni pre-operatorii in care am renuntat la pastile anticonceptionale si alti factori ce mi-ar fi putut influenta coagularea sangelui.

Dupa costumarea specifica, mi-a fost administrat intravenos un cocktail cu efect de adormire si am apucat sa aud doar cuvintele medicului anestezist: „Lavinia, vei adormi, iar cand te strig sa te trezesti. Probabil propozitia a fost mai complexa, dar numai asta am reusit sa disting inainte de a aluneca intr-un somn surd. Si a avut perfecta dreptate, pentru ca tot vocea lui m-a trezit. Imi amintesc crampeie de realitate in care intrebam daca am sangerat mult sau daca au fost probleme, cu toate ca n-am retinut raspunsurile. Iar dupa ce am fost instalata in pat, dr. Nae Sorin mi-a povestit cate ceva despre operatie, insa eram suficient de ametita cat sa nu disting decat faptul ca aveam cartilajul foarte afectat, dar n-a fost nevoie sa opereze la coasta. Pentru ca, inaintea interventiei chirurgicale, mi-am oferit acordul de a se extrage cartilaj de la coasta in cazul in care cel nazal nu putea fi reconstituit. La aflarea vestii bune despre integritatea mea corporala, am adormit la loc.

M-am trezit iar cam peste o ora, cu mazare congelata peste tot. Asistenta medicala mi-a aplicat pe fata, pe post de gheața, pungute mici cu mazare de la congelator (cu efect decongestionant in cazul unor traumatisme la nivelul ochilor). Insa prin somn mi s-a parut o idee buna sa le rup si, astfel, sa imprastii mazarea peste tot. Si, desi asistentele au insistat sa nu ma ridic din pat sub nici un pretext, m-am incapatanat sa merg de una singura la toaleta imediat. Bineinteles, voiam in primul rand sa ma uit in oglinda. Eram bandajata toata, cu ochii putin vineti, si m-am gandit ca nu arat atat de rau ca in pozele de pe Internet cu care ma pregatisem mental.

„Edemul postoperator devine evident din a doua zi dupa operatie si se accentueaza pe parcursul urmatoarelor doua-trei zile. Aceasta e o reacție normala a organismului si se manifesta cel mai proeminent in zona situata imediat deasupra atelei nazale si la nivelul pleoapelor. Apoi dispare treptat dupa circa sapte zile, dar urme foarte fine pot persista pana la un an postoperator, mi-a explicat dr. Nae. Iar despre faimoasele migrene post-operatorii… nici urma. Sunt convinsa ca mi se administrasera calmante si alte cocktailuri medicale, insa durerile nu au aparut nici in perioada urmatoare. In schimb, ochii si fata mi se umflau si mi se invineteau, dupa spusele doctorului. Si am documentat acest proces cu multe selfies, ca sa observ procesul de vindecare, dar si ca sa-mi ingrozesc colegele de birou.

In acel ragaz de timp am invatat lucruri noi sau de mult uitate – de exemplu, cum sa respiri exclusiv pe gura, deoarece narile erau astupate de bandaje. Am aflat ca nu am nevoie de foarte mult pentru a-mi potoli foamea – mancatul cand respiri doar pe gura e oarecum anevoios. Am invatat despre importanta folosirii diacriticelor pe WhatsApp, cand i-am cerut unei prietene Visine (o solutie oftalmica) si a ajuns la mine cu multe produse ce contineau visine. Si mi-am amintit cum e sa dormi in voie, fara frica de alarma, fara intalniri de nici un gen, fara stres.

De obicei, dupa rinoplastie sau septoplastie, pacienta poate fi externata chiar de la trezire, insa am preferat sa raman sub observatie medicala pentru ca nu cred ca motanul meu ar fi fost in stare sa sune la 112 daca era cazul. In plus, chiar m-am bucurat de izolare, pentru ca a fost pigmentata de multe vizite si intamplari haioase. Dar cu toate astea, n-aveam unde sa ma ascund de unul dintre cele mai temute momente despre care poate citi o persoana care se documenteaza despre rinoplastie, adica extragerea meselor din nari. Din testimoniale, am inteles ca e un moment de durere sfasietoare, care te seaca la inima.

Ei bine, si de data asta m-am ambalat degeaba, pentru ca doctorul a extras mesele incet si senzația era ca si cum m-ar fi gadilat. Drept dovada, am si stranutat, adica am facut singurul lucru pe care medicul estetician m-a rugat sa nu-l fac. Ulterior am descoperit un truc: se pare ca, daca incerci sa-ti atingi buza de sus cu limba, inhibi gentil stranutul. Se pare ca nasul e foarte sensibil pe perioada convalescentei, asa ca nu trebuie sters cu forta, „sondat cu altceva decat betisoare igienice, iar de suflat nasul sau stranutat, nici vorba nu poate fi.

Urmatoarea provocare a fost sa port bandajul modelator paisprezece zile, timp in care mi-am vazut de viata mea, ca de obicei, cu riscul de a oripila lumea. Astfel, am ajuns la concluzia ca atunci cand arati maltratata (adica indezirabila), cei din jurul tau sunt mai afectati decat tine. De exemplu, la benzinarie am fost intrebata de vanzator daca am nevoie de ajutor pentru a-mi cara o (singura) de sticla de apa (doar) pana la masina, la spalatoria auto angajatii nu voiau sa-mi ia banii pentru serviciile lor, iar tatal meu, cand m-a vazut, s-a albit si cred ca a fost pe cale sa lesine. Desi eu ma simteam neschimbata, sunt constienta ca aratam ca o victima a violentei domestice, dar asta nu-mi ruina buna dispozitie.

Era enervant totusi ca nu puteam sa ma spal pe fata cum trebuie, ca am inlocuit baile cu dusuri, pentru a evita aburul, ca foloseam picaturi sau apa de mare pentru igiena nasului. Ca nu puteam iesi in oras. Dar, mai ales, ca nu puteam vedea cum a iesit nasul – era sa mor de curiozitate! Insa vanataile s-au vindecat pana la urma, iar edemul s-a redus aproape complet pe parcursul celor doua saptamani pana a fost indepartat bandajul, spre stupoarea persoanelor care mi-au observat vindecarea rapida.

Din toata aceasta experienta am ajuns sa cred ca doctorii sunt, intr-un fel, precum cosmeticienele: adica conteaza foarte mult cat de usoara le este mana. Pentru ca, in pofida faptului ca m-am operat iarna (cand se spune ca nu e recomandat), nu am avut parte de dureri, hemoragii sau alte neplaceri. Dar cred ca la fel de importanta e increderea pe care o acorzi chirurgului in momentul in care te lasi pe mainile lui, indiferent cine este sau care sunt criteriile pentru care l-ai ales. Iar increderea devine usor de oferit atunci cand realizezi ca plasticienii nu sunt doar persoane care sculpteaza nasuri si modeleaza decolteuri obraznice pe banda, ci sunt oameni capabili sa remonteze o mana amputata sau sa puna la loc un scalp smuls. Serios!

Acum, la aproape doua luni de la interventie, imi amintesc ca m-am operat doar cand ma spal pe fata si imi presez usor nasul, sau cand vreau sa fac sauna si imi dau seama ca mai am de asteptat o luna pana sa am voie. Din fericire, noul nas, desi imi aduce imbunatatiri dramatice la nivelul profilului inca de pe acum (rezultatul final e vizibil la aproximativ sase luni de la interventie), nu a transformat felul in care arat. Iar confirmarea a venit de la colega mea de la Resurse Umane care nu ma mai vazuse de cand i-am adus cererea pentru concediul medical. „Nu te-ai mai operat pana la urma?!, a exclamat recent, cand ne-am intalnit. Apoi m-a studiat indeaproape si mi-a spus ca (in sfarsit) e drept si frumos, asa cum ar trebui sa fie orice nas.

Text: Lavinia Gogu
Foto: Tibi Clenci

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK