Atunci cand terapia devine obligatorie

Sint foarte ocupata zilele astea. Atit de ocupata incit uit mereu ce am de facut si am inaugurat deja o a doua agen­da, paralela cu prima, in care imi notam febril fie­care idee noua (in partea cea mai golasa a carnetului, trebuie sa recunosc) si fiecare lucru pe care il mai am de facut. In cea de-a doua agenda notez proiectele la care ma gindesc, dar care nu sint inca fezabile, tot soiul de idei care par geniale in momentul in care imi traver­seaza mintea, dar care, odata puse pe hirtie, nu imi mai par deloc inspirate. Tot in agenda asta notez si intimplari, frinturi de cuvinte care m-au dus cu gindul la ceva anu­me. Si de la astfel de intimplari a pornit materialul acesta.

Prima dintre notite a fost scrisa intr-o noapte si era despre fosta mea colega de apartament, care obisnuia sa isi tina pe noptiera, simultan, o icoana, o carte despre chakre si o cartulie minuscula, aproa­pe un cub de di­men­siuni liliputane, de felul celor gindite ca sa fie oferite drept cadou inutil, care se numea Comori Zen.Imi amintesc ca m-am intrebat, atunci cind am vazut noptiera atit de spiritual si divers ocupata, cita nevoie poate avea cineva sa creada in atitea lucruri si cum este posibil sa convietuiasca atitea credinte in acelasi timp. Si apoi, dupa multe glume, nu dintre cele mai haioase, mi-am dat seama. Este foarte posibil. Sintem ocupate. Sintem stresate, traversam o criza si ne este teama de ce se poate inti­m­pla miine. Presiunile cresc mereu, nu mai avem timp pentru nimic, sintem mereu prea grase, prea slabe, nu avem nimic decent de im­bra­cat, sintem prea singure, munca ne solicita mult prea tare, ca sa nu mai vorbim despre ce­le dintre noi care se impart intre o familie pe care incearca sa o mentina fericita si un job mereu mai solicitant.

Tocmai de aceea nu este de mirare ca sintem deprimate. Numai in 2010, numarul sinuciderilor din Romania ajun­sese la 3.000, de la 1.000, cit era in anii 90 media anua­la. In plus, desi studiile efectuate de catre specialistii de la Universitatea „Babes-Bolyai' din Cluj-Na­poca au aratat clar ca terapia co­g­­ni­tiv-comportamentala este mai eficienta in tra­ta­rea depresiei decit medicatia antidepresiva, Casa Natio­na­la de Asigurari de Sanatate inca nu recunoaste acest tip de tratament si nu il sub­ven­tioneaza.

Mai mult, se pare ca femeile sint cele co­vir­sitor mai afectate de depresie, iar Orga­nizatia Mondiala a Sanatatii estima, intr-un alt studiu, ca, in zece ani, depresia va deveni cea de-a doua cauza de dizabilitate, dupa afec­tiu­nile cardiovasculare. Deci nu, nu vom de­veni mai linistite. Si poate tocmai de aceea recurgem la tot soiul de terapii atun­ci cind vine vorba de alinarea unor dureri pe care nu stim de unde sa le luam si unde sa le asezam. D

ar nu toti oamenii merg la terapie, spune psihoterapeutul Gina Apolzan. „De obicei oa­­menii recurg la terapeut cind au fost epui­za­­­te toate metodele clasice, de la o discutie la o cafea cu cea mai buna prietena la multe nop­­ti plinse.' Pina la momentul acela, insa, ori­ce este indicat. De la yoga la sauna, la litera­tu­ra de duzina si comedii ro­mantice, sau la be­­­­tiile traditionale cu prietenele dupa o des­par­tire cumplita, asa cum sint toate, orice ser­ves­­­te drept terapie. Ne-am si obisnuit sa gin­­­dim astfel, si trebuie sa recunosc ca sint pri­ma care sa spuna ca nu e nimic atit de grav in­cit sa nu se poata rezolva consumind o ca­n­ti­tate impresionanta de alcool.

Mi-am pus pro­blema ca lucrul acesta s-ar putea sa ­nu fie prea adevarat doar in momentul in care m-am auzit ver­balizindu-l in fata celei mai bune prietene ale mele, care tocmai se hotarise ca nu vrea sa se casatoreasca, in mai putin de o luna, cit mai era pina la nunta, cu iubitul ei. Si mi-am dat seama cit de facil si de temporar era singurul re­me­diu pe care ma puteam gindi sa i-l ofer. Probabil ca cel mai indicat ar fi fost sa o sfatuiesc sa vada un terapeut, dar stigmatul care inconjoara terapia este inca atit de puternic incit numai cazurile extreme par sa aiba o justificare suficienta incit sa ajunga pina aco­lo.

Gina Apolzan spune ca oamenii merg, in general, la terapeut atunci cind au o anu­mita inclinatie pentru aflarea ras­punsurilor despre existenta lor, pentru ca au trecut printr-o perioada mai dificila si pentru a depasi o trauma. „Si mai ajung pentru ca au fost diagnosticati cu o tulburare psihica.' Pina atunci, insa, fiecare scapa cum poate, iar femeile sint cele mai inclinate sa caute o astfel de scapare. „De obicei, femeile sint cele care apeleaza mai des la o forma de terapie si ele sint mo­to­rul ce determina ca par­te­ne­rii lor de viata sa ajunga la terapeut.'

Dincolo de terapii, de cafele cu iz de confesional si de abuzurile de alcool, ne ramin diversele metode de relaxare pe care ni le ofera spa-urile. Persoanele care frecventeaza centrele spa, spune un studiu realizat de Eden Spa cu ajutorul a peste cinci mii de cliensi fideli, vin acolo avind ca scop principal relaxarea. „Daca, in 2009, 70% dintre oaspetii nostri veneau pentru relaxare', spune Aniela Minu, Marketing Director la Eden Spa, „in 2011 acest procent a crescut la 85%'. Este vorba despre persoane tinere, cu virsta cuprinsa intre 25 si 45 de ani, barbati si femei in proportii aproximativ egale. Au studii medii sau superioare si job-uri de middle sau top management, dar stresul pe care il implica vietile lor le face sa investeasca timp si bani in terapii si ritualuri antistres, care, desigur, functio­nea­za. „Printre terapiile oferite sint ritua­luri, masaje, terapii an­tistres, relaxare, detoxifiere, energizare sau revenire in forma', continua Aniela Mi­nu. Dar „la spa, la yoga sau la sauna oamenii merg pentru a se relaxa, a-si incarca ba­te­riile, pentru a socializa (ex­ceptie fac cei care merg doar pentru ca pot si pentru ca asa e la moda). Indiferent ca merg la terapie sau aleg o forma de relaxare, inseamna ca acesti oameni sint preocupati de ei insisi, de nevoile lor, isi asculta sufletul si corpul si le trateaza cu respect. Nu te raportezi altfel la o persoa­na care se respecta?', se intreaba Gina Apolzan.

A devenit, totusi, greu de trasat o linie clara de demarcatie intre aceia dintre noi care au realmente nevoie de ajutor, sub orice forma, si cei care recurg la metode de relaxare pentru ca sint doar placute, amuzante sau la indemina. Pina la urma, stim toti ca dramele noastre sint de cele mai multe ori insignifiante, ca rezolvarile vin cu timpul, daca avem suficienta rabdare, si ca si durerile sint firesti si necesare in anumite momente ale vietii noastre. Si spun asta din proprie experienta. inainte de a ma apuca de scris, am efectuat o vizita de urgenta in­tr-o cafenea unde o prietena ma astepta suspinind pe iPad pentru ca a ajuns la virsta intolerabila de 30 de ani si nu stie ce sa faca cu viata ei. O alta prietena si-a dat demisia dintr-un post pe care cele mai multe dintre noi l-ar considera multumitor doar pentru ca a fost admonestata in citeva rinduri fiindca nu a ajuns la timp la munca si, ce e drept, stiu prea bine ca ea nu a ajuns vreodata la timp undeva.

Alt prieten tocmai s-a desparsit si isi petrece cea mai mare parte din vreme uitindu-se la emisiuni hilare, doar pentru ca nu mai poate suporta nici un stimul in afara hohotelor de ris ale invitatilor din show. De fapt, nu cred ca as putea sa numesc, in acest moment, vreo persoana din anturajul meu care sa se considere perfect fericita sau ma­car echilibrata. Totusi, sintem toti tineri, fa­cem, cei mai multi dintre noi, lucrurile pe care am visat ca le vom face „cind o sa crestem mari' si, spre deosebire de ge­ne­ra­tii­le un pic mai virstnice, am apucat, la o virsta frageda, sa calatorim, sa vedem si sa aflam multe lucruri, sa avem relatii pe care ne-am grabit sa le nu­mim iubirile vietilor noastre. Dar vrem mai mult.

Si, in toata lacomia asta de a acumula cit mai mult din orice, de la experiente la aventuri, bani si alte ambitii, devenim inca mai stresati, inca mai obositi, iar blazarea pare sa ne ajunga cu o viteza mai mare decit aceea cu care putem noi sa o depasim. Nu reusim defel sa gasim vreun echilibru intre ceea ce ne dorim si ceea ce reusim sa facem. In schimb, ne descurcam de minune cind vine vorba de plins in perna si de gasit cele mai diverse, costisitoare si, de multe ori, inutile modalitati de a ne relaxa. Nici o statistica nu mi-a confirmat inca acest lucru, dar, din discutiile pe care le-am purtat de-a lungul timpului cu cei mai stresati dintre prietenii mei, cred ca nu ne punem niciodata problema sa stam o clipa si sa ne gindim la ceea ce ne do­rim cu adevarat, la prioritatile pe care ar trebui sa ni le impunem si la faptul ca nici un job si nici o iubire pe care le-am avut pina la virsta asta nu au fost chestiuni de viata si de moarte.

Totusi, le tratam ca si cum asa ar fi si de aceea ni se pare normal sa incercam sa le vindecam de cele mai multe ori dupa ureche. Leacurile, pina acum, sint cele pe care le ga­sim fiecare, resurse ciudate, la o prima pri­vi­re, pentru rezolvarea unor probleme atit de­ concrete. Cele mai multe dintre femeile pe care le stiu si-au gasit, fie­care, medicamentul oportun, adica cel mai la indemina. Fie ca este vorba despre consumul de droguri usoare, fie des­pre alcool, emisiuni de divertisment, seriale sau masaje, exista cite un leac usor pentru fie­care.

Colegele mele de redactie spera sa isi pu­na vietile in ordine propunindu-si zilnic sa mear­ga la yoga, sa alerge in parc, sa des­chi­da o afacere. Fosta mea colega de apar­tament, despre care va po­­­­­ves­team, a visat o vreme sa mearga in India ca sa isi re­ga­seas­ca linistea. Pro­du­sele naturiste si spa-urile au inflorit ca urmare a valului de femei tinere si din ce in ce mai deprimate care in­cea­rca sa isi so­lu­tioneze rapid pro­b­lemele.

Cit des­pre mine, nici nu mai stiu cind m-a durut ultima data ceva. La fiecare semn ca mi-ar da tircoale o durere de cap, ma as­tea­pta in poseta o veritabila farmacie care serveste lejer intregii redactii si din care nu ezit sa consum atit cit cred ca este necesar. Iar toate leacurile pe care ni le aplicam sint, si ele, cite ceva in plus de facut si se adauga pe lista oricum mare si nebifata de priori­tati si lucruri urgente de re­zolvat. Toc­mai de aceea o absenta nemotivata de la cursul de pictura pe sticla sau de la ora zilnica de jogging ajunge sa fie o frustrare in plus, inca un lucru pe care nu am apucat sa il facem pentru ca nu am avut timp de el. Nu am facut vreo descoperire fantastica menita sa ne ajute pe toti, fara exceptie.

Cred ca ne-am ajuta mai mult daca ne-am opri o clipa din alergat si ne-am gindi in perspectiva, daca ne-am aminti ca, dupa fiecare de­ceptie sentimentala, dupa fiecare telefon care nu suna, desi ne asteptam altfel, si dupa orice scandal legat de un deadline nerespectat la munca, soarele va rasari si a doua zi si ca lumea nu sta in loc pentru problemele noastre, si numai gindul acesta le-ar face mai mici si mai suportabile. Iar te­rapiile si mo­da­li­tatile de relaxare pe care le cautam cu in­ver­su­nare, oricit de eficiente ar fi, ar putea deveni, in cazul acesta, optiuni viabile atunci cind avem cu adevarat nevoie de ele, si nu alte deadline-uri nerespectate si generatoare de frustrari. si am mai putea lua si exemplele parintilor nostri, care, fara indoiala, au trait vremuri mai grele, le-au supravietuit si au devenit si mai intelepti odata cu ele. Sau am putea, pur si simplu, sa muncim un pic mai mult, in loc de a ne plinge de cit de mult muncim.

Foto: Shutterstock

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK