Un chist de trei centimetri, o tumoră care cântărește două kilograme, un nodul de 10 milimetri. Toate acestea sunt rezultate care ne îngrijorează și care ne trimit de cele mai multe ori în sala de operații. Însă ce faci când nu poți primi un răspuns cuantificabil, deși corpul tău pare că se prăbușește ușor? Când durerea nu trece cu o simplă pastilă? Când rana nu poate fi tratată cu un simplu pansament? Și, mai ales, când nici măcar tu nu îți poți explica ce se întâmplă și de ce fiecare celulă din organism pare că se stinge?
Am fost obișnuiți să acordăm atenție doar simptomelor vizibile ale suferințelor noastre. Atât timp cât la nivel fizic totul funcționează în parametri normali, ești declarat un om sănătos. Cum rămâne, însă, cu suferința psihică pe care o resimțim? E ea mai puțin periculoasă, mai puțin dăunătoare? Dacă privim la statisticile oferite de Organizația Mondială a Sănătății, aflăm că depresia provoacă anual, la nivel global, peste 800.000 de decese.
Deși probabil că în zilele noastre se vorbește mai mult ca niciodată despre tulburările psihice, încă eșuăm să le tratăm cu aceeași seriozitate sau importanță pe care am acorda-o oricăror alte boli. Deși peste 264 de milioane de oameni de toate vârstele suferă de depresie în întreaga lume, stigmatizarea e încă o practică uzuală.
Raluca, protagonista acestei luni a proiectului „Ascultă-ți corpul! poate vorbi deschis despre toate stările pe care le-a experimentat, însă a avut nevoie de aproape 20 de ani pentru a ajunge în acest punct. Când avea 14 ani, mama ei s-a îmbolnăvit de cancer, iar boala, suferința, și mai apoi decesul ei aveau să îi schimbe complet viața. „Fiind martoră la toate lucrurile astea, am dezvoltat o tulburare de panică generalizată. A început ca o anxietate cu simptome cât de cât ușoare, până când a evoluat spre simptome foarte urâte. Nu am mai ieșit din casă jumătate de an. M-am dus la medic și mi-au făcut diferite analize. Mi-au spus, însă, că sunt sănătoasă tun și că cel mai probabil am doar o lipsă de calciu. Așa că medicul mi-a sugerat să iau calciu și magneziu, fiindcă nu e nimic în neregulă cu mine.
Și nu doar medicii credeau că nu e nimic în neregulă cu ea, ci toată lumea din jurul ei. „Tatăl meu și bunica au considerat că e normal să sufăr, mai ales după ce mama mea murise. Tatăl meu nu a văzut nimic anormal în faptul că nu mai mâncam, nu mă mai ridicam din pat, nu mai făceam duș, nu mai aveam grijă de mine, nu mai ieșeam din casă. S-a gândit că o să-mi treacă. Dar starea Ralucăi nu dădea semne că s-ar îmbunătăți. Timp de zece ani, tulburările de anxietate au fost prezente în viața ei sub o formă sau alta. Dar nimeni nu le acorda atenție, iar ea continua să se adâncească în aceste stări, neștiind ce se întâmplă cu adevărat. De-abia la 24 ani a ajuns pentru prima oară în cabinetul unui psiholog. „Atunci am aflat ce e ăla un atac de panică. Am fost șocată. Asta se întâmpla cu mine? Adică nu îmi pierdeam mințile? Fiindcă eram convinsă că îmi pierd mințile, că ceva e în neregulă cu mine. Tocmai de aceea îmi era și frică să vorbesc cu cineva despre ce simțeam.
Întreaga adolescență și chiar și începutul vieții de adult au fost puse sub semnul acestei temeri. Asta a însemnat distanțarea de cei din jur, pierderea prietenilor, eșecul relațiilor amoroase. „Inventam mereu tot felul de scuze. Când nu puteam să ies cu prietenii mei, spuneam că mă doare capul, că sunt la menstruație, că m-am lovit la picior. Inventam orice îmi trecea prin cap, pentru că orice în afară de anxietate ar fi fost acceptat de societate. Era normal să îți spargi capul, dar nu era normal să îți fie teamă. Anxietatea mi-a influențat toate relațiile, fie că au fost de prietenie sau de dragoste. Un fost partener mi-a spus că, deși ține foarte mult la mine, nu știe dacă poate face față în cazul în care mă voi simți vreodată rău.
Din păcate, însă, ședințele la psiholog nu au ajutat-o prea mult pe Raluca. Chiar dacă aflase ce se întâmplă cu ea, nu a reușit să gestioneze atacurile de panică care îi controlau viața. „Probabil că era prea târziu. Zece ani de zile am trăit așa, devenise o stare de normalitate. Am suferit de depresie după moartea mamei mele, iar apoi a fost mereu prezentă o stare de anxietate. Chiar și în momentele bune, în care teoretic eram bine. Era o frică generală și o teamă de moarte constantă. Când aveam atacul de panică îmi era teamă că o să mor. Au fost perioade când luni de zile am stat în atac de panică de dimineața până seara. Fără să se oprească, nici măcar când mă întindeam în pat și încercam să dorm. Simțeam că mă prăbușesc. Ca și când tot corpul meu era făcut din gumă și în orice moment o să se ducă și o să se facă una cu pământul. Și apoi veneau toate celelalte simptome: nu respiram bine, aveam un nod în gât, îmi amorțeau mâinile și picioarele, nu mai vedeam bine.
În urmă cu patru ani, un alt eveniment avea să înrăutățească lucrurile. Tatăl său s-a îmbolnăvit, a avut nevoie de o intervenție chirurgicală și a urmat apoi o lungă perioadă de recuperare. Timp în care Raluca a trebuit să îi fie aproape zi și noapte. „Am fost nevoită să renunț la tot ce însemna viața mea: prieteni, job, tot. Cu timpul, tatăl meu a început să își revină, însă eu nu am mai putut. Am început să am din nou niște atacuri de panică îngrozitoare, care m-au împiedicat să-mi trăiesc viața. Am fost și la psihiatru, am primit un tratament medicamentos, dar nu a funcționat. Nici ședințele de terapie nu m-au ajutat. Pe moment eram OK, dar după ce plecam de acolo, mă simțeam la fel de rău. Mă trezeam dimineața și nu îmi doream să trăiesc, să răsară soarele. Îmi era teamă și să respir sau să mă întorc în pat de pe o parte pe alta. Ieșeam din casă o dată pe lună și doar seara, ca să nu vadă vecinii mei cât slăbisem și cât eram de terminată. Mă afundam. Cam așa erau toate zilele mele și nu aveam vreo speranța că o să se schimbe ceva. În permanență îmi era frică că o să mor.
Retrospectiv privind, Raluca îmi mărturisește că poate singurul ajutor de care ar fi avut cu adevărat nevoie în perioada aceea era susținerea oamenilor din jur. „Eram singură, iar cineva care suferă de anxietate are nevoie de ajutor. De orice fel. Fie că stă lângă tine în timp ce mănânci, fie că te ține de mână pe stradă în timp ce mergi, fiindcă ție îți e teamă că o să leșini. Tatăl meu nu a reușit să mă înțeleagă, să îmi fie alături. Dar asta fiindcă nu a știut cum, nu pentru că nu a vrut. Cel mai tare mă deranja, însă, când cineva îmi spunea să fiu puternică. Nu cred că oamenii trebuie să fie puternici. Cred că trebuie să ceară ajutor atunci când nu mai pot.
Starea Ralucăi se altera pe măsură ce trecea timpul. Nu găsea puterea să o ia de la capăt dimineața, iar depresia și anxietatea îi acaparau întreaga existență. „Până când mi-am zis: «chiar vreau să mor?». Nu, vreau să trăiesc, să mă bucur de viață, dar nu reușesc să o fac. Cum nimic din ce încercasem până atunci nu dădea rezultate, singura soluție la care nu apelasem era credința. Eram credincioasă, însă nu am fost niciodată habotnică. Dar cum nu mai știam ce să fac, am zis că trebuie să încerc și asta.
S-a dovedit că acesta era ajutorul de care avea nevoie pentru a putea să trăiască. „Din momentul acela am început să mă simt mai bine și lucrurile au început să se așeze. Mi-am găsit un job de care sunt foarte mulțumită, am reînceput să ies, am reînvățat, practic, să trăiesc. De vreo opt-nouă luni, lucrurile merg pe un făgaș normal. Am în continuare o stare de anxietate și probabil că o voi avea toată viața. Însă e un lucru pe care l-am acceptat și pe care acum știu cum să îl gestionez. În plus, am și oameni apropiați care acum îmi sunt alături și știu prin ce chin am trecut. Am reușit să îmi exprim sentimentele și acum mă pot înțelege.
Am întrebat-o dacă ar schimba ceva în acești 22 de ani în care tulburările cu care s-a confruntat au împiedicat-o să ducă o viață normală. „Deși a fost un drum pe care l-am parcurs în genunchi, răspunsul este nu. Pentru că nu aș fi omul care sunt astăzi.
Iar astăzi, mulți ani mai târziu, îi poate ajuta pe ceilalți. Acesta a fost motivul principal pentru care și-a dorit ca povestea ei să devină cunoscută. Să le spună altora ceea ce ar fi avut ea nevoie să audă în momentele grele. „Mi-ar plăcea ca oamenii care se confruntă cu astfel de stări să știe că nu trebuie să se simtă vinovați. E ceva ce nu poți controla. Și cu cât mai repede accepți tu asta, jumătate din problemă e rezolvată. Apoi, trebuie să ceară ajutor. Să încerce până găsesc pe acel cineva sau ceva care îi poate salva. Fie că e vorba de familie, de un prieten, de un psiholog, de un sport, de un hobby. Orice poate fi. Iar dacă îl găsești, ești salvat.
Continuă să descoperi mai multe povești în fiecare lună, atât în print, cât și în online și pe paginile noastre de socializare, urmărind hashtag-urile #LoveYourBody și #BodyKnowsBest.
Un proiect ELLE x REGINA MARIA