„Sunt bine!’ De câte ori nu te-ai auzit spunând asta ca un automatism, fără să te gândești măcar? Ce răspuns ai da dacă ai ști că nu ești judecat? Dacă ai ști că suferința ta psihică ar fi privită ca o boală oarecare? Fiindcă, chiar dacă problemele psihice au început să fie mai des discutate, oamenii încă nu reușesc să le înțeleagă pe deplin, să le acorde importanța cuvenită sau să nu le stigmatizeze. Și probabil că schimbarea se va produce într-un ritm anevoios și lent. Însă, dacă vom trage mai des semnale de alarmă asupra tulburărilor psihice, dacă vom reuși să vorbim mai deschis despre ele, să arătăm mai multă empatie pentru cei din jur sau să fim mai blânzi chiar cu noi înșine, poate că generațiile ce vor veni după noi vor învăța că sănătatea mintală este la fel de importantă ca cea fizică.
Deși acest material este doar o picătură într-un ocean, sunt convinsă că poate aduce un strop de speranță celor care au încetat să creadă în ea. Iar asta a încercat să facă și Laura, una dintre protagonistele proiectului „Ascultă-ți corpul!, mărturisindu-și povestea de viață. Să te asigure că nu ești singura care trece prin asta, că nu e nimic în neregulă cu tine, că meriți aceleași lucruri ca și ceilalți și că, oricât de sumbru pare totul în jurul tău, nimic nu e permanent.
Povestea Laurei cu depresia începe de la o vârstă destul de fragedă. La 22 de ani s-a mutat într-o altă țară pentru a-și continua studiile de masterat. Era o schimbare majoră în viața ei. Tot ce cunoscuse până atunci era lăsat în urmă. „Eram departe de familie și de prieteni, așa că simțeam nevoia de afecțiune. Am intrat într-o relație în care el devenise totul pentru mine: prieten, mamă, tată, iubit. El era întregul meu univers. Din păcate, însă, după un timp, relația nu a mai funcționat cum trebuie. Am descoperit că mă înșela, iar apoi lucrurile au început să se deterioreze constant. Atunci am avut primele episoade. Pe lângă asta, primeam vești de acasă, că tatăl meu avea probleme de sănătate și se simțea din ce în ce mai rău. Iar eu eram acolo, neputând să fac nimic ca să îl ajut sau să îi fiu alături. În paralel cu masterul, aveam și un job, însă nici partea profesională nu era pe un făgaș bun. Nu eram împlinită și simțeam că nu duce nicăieri. Așa că, cum toate aspectele vieții mele păreau că sunt sortite eșecului, acea tristețe pe care o resimțeam s-a transformat ușor-ușor într-o depresie lungă și profundă.
Aproape doi ani și jumătate singurele gânduri pe care le-a avut Laura erau „că sunt un nimic, că nu voi reuși absolut nimic în viață, că merit tot ce mi se întâmplă. Și toate astea veneau împreună. Era ca și cum ar fi fost o avalanșă de gânduri în mintea mea și toate curgeau în același timp: familia, serviciul, școala, partea financiară, iubirea, prietenii etc. Și nu reușeam să le opresc.
A urmat apoi îndepărtarea de cei dragi, de familie și prieteni, și o izolare care nu făcea decât să îi adâncească și mai mult starea. „Am refuzat să ies din casă, am amânat întâlniri cu prietenii, am evitat orice tip de socializare, preferând să stau acasă în întuneric, plângând sau gândindu-mă nonstop la lucrurile urâte din viața mea. La serviciu nu vorbeam cu nimeni. Până și ieșitul la țigară era un lucru pe care îl făceam singură, mereu cu muzica în căști. Sau chiar și atunci când făceam un efort și răspundeam în cele din urmă invitațiilor prietenilor mei, mă depărtam mental, eram prezentă doar fizic. Simțeam că sunt singură pe lume și o goliciune interioară mă consuma. De multe ori mi s-a întâmplat să fiu cu ei și să trebuiască să fug la toaletă pentru a putea plânge. M-am luptat cu mine să înțeleg de ce simt asta și cum pot să opresc sentimentul acela. De ce se întâmpla dacă eram cu oamenii care mă iubesc și pe care îi iubesc?.
Toate aceste stări s-au reflectat asupra Laurei și la nivel fizic: o imunitate extrem de slăbită, un colon iritabil și pierderea în greutate fiind doar câteva dintre ele. „Am slăbit într-o săptămână șase kilograme. Nu mâncam deloc, tot ce puteam face era să plâng și să fumez. Am avut probleme și cu memoria, concentrarea sau luarea deciziilor. Lucruri total nefirești pentru ea, până în acel moment. Fusese întotdeauna un om activ, plin de viață, cu inițiativă, înconjurată de mulți prieteni și care te făcea să zâmbești numai privind-o. Dar toate au fost înlocuite de zile în care „nu făceam altceva decât să stau în pat și să plâng. Cu toate că nu aveam un motiv concret, nimic palpabil, nimic nou care să îmi aducă tristețe. Eram permanent obosită, deși dormeam tot timpul. Mă trezeam doar ca să fumez sau uneori ca să mănânc. Iar în zilele în care trebuia să mă duc la serviciu, singurul lucru pe care mi-l doream era să pot ajunge acasă, ca să dorm. Era singura modalitate prin care puteam uita.
Cu timpul, toate aceste trăiri au culminat cu gândul sinuciderii. „Am simțit că viața nu are sens, că cea mai bună soluție ar fi să mor. Au fost multe momente în care m-am gândit serios la asta, crezând că este cel mai ușor mod de a pune capăt suferinței. Îmi pierdusem orice interes și nu mă gândeam decât că nu valorez nimic. Nici cei apropiați nu au reușit să o ajute. „Nu puteam să vorbesc cu nimeni. Erau momente în care nu puteam sta lângă oameni. Nici măcar într-un magazin. După cinci minute petrecute la cumpărături, am simțit că nu mai pot respira și că trebuie să plec de acolo. Cum am ieșit am început să plâng. Plângeam foarte mult. Pe stradă, în mijloacele de transport în comun, oriunde. Fără nici un motiv evident. Simțeam doar o tristețe care mă cuprindea într-un moment. Era un sentiment atât de puternic încât simțeam că nu mai pot respira. Și, din păcate, nu le puteam controla. Mă acaparau în totalitate și nu mai puteam face nimic.
Așa că, a avut nevoie de ceva de care să se agațe și care să îi aducă speranță sau măcar un motiv pentru a continua. În cazul său a fost lucrarea de disertație. „După mult timp în care am tot amânat examenul, într-o zi profesorul coordonator mi-a spus că, dacă nu îl voi da, nu voi mai putea absolvi masterul. Cred că ăla a fost un soi de wake-up call. Mi-am spus că nu mai pot continua așa, că trebuie să fac ceva. Așa că am început să am din nou un țel. Trebuia să îmi scriu lucrarea de disertație. A fost extrem de greu, mai ales că încă aveam probleme cu concentrarea, cu energia, dar făceam ceva. Aveam din nou un scop și cred că asta m-a ajutat să ies ușor-ușor din depresie.
Deși încă mai sunt momente în care acele sentimente o încearcă din nou, a învățat să nu le mai lase să îi controleze viața. „Comunic mult mai mult acum cu cei din jur și asta mă ajută enorm. Să vorbesc despre ce simt, să mă descarc, să îi las pe oameni să îmi fie alături. Ajutorul pe care ți-l pot da cei din jur este esențial. Iar la fel de important este să te agăți de lucrurile bune din viața ta. Chiar dacă pare că nu mai există. Găsește acel lucru, om, scop și ține-te de el. Ține-te și nu îi da drumul până când depresia nu îți va mai putea controla viața.
De multe ori, în spatele unui zâmbet poate sta mai multă suferință decât ne-am imagina vreodată. Depresia și anxietatea sunt invizibile, însă durerea pe care o provoacă e reală, iar cicatricile adânci se închid greu sau poate niciodată cu adevărat. Dar povestea Laurei ne arată că există speranță, chiar și în cele mai sumbre momente. Ne învață că a cere ajutor nu e un lucru rușinos. Că nu trebuie să ne simțim vinovați pentru ce trăim. Că, uneori, viața nu se întâmplă așa cum ne-am așteptat, dar că o putem lua de la capăt. Chiar dacă asta înseamnă să o facem în fiecare zi.
Continuă să descoperi mai multe povești în fiecare lună, atât în print, cât și în online și pe paginile noastre de socializare, urmărind hashtag-urile #LoveYourBody și #BodyKnowsBest.
Un proiect ELLE x REGINA MARIA