Organismul uman e o mașinărie formidabilă, pe care o supunem în permanență testelor, o provocăm să își depășească limitele și o turăm la capacitate maximă. Mult timp lucrurile pot merge așa. Până când, încet, piesele încep să se uzeze. De-abia atunci ne gândim că poate ar fi fost util dacă ne-am fi oprit din când în când. Dacă am fi verificat-o și alimentat-o cum trebuie. Iar lucrurile devin și mai complicate când ne dăm seama că nu putem merge la fabrică să cerem un model mai nou, perfect funcțional. Și conștientizăm asta prea târziu. Când înțelegem că singurul lucru de care are nevoie corpul nostru e să fie ascultat, lucrurile se schimbă. Dacă i-am acorda atenție, dacă am fi mai receptivi la semnalele pe care ni le transmite, dacă am avea grijă de el și l-am iubi necondiționat, cu siguranță nu ne-ar lăsa la greu.
De aici a venit și ideea proiectului Ascultă-ți corpul, pe care îl găsești atât în paginile revistei, cât și online. În fiecare lună a acestui an vom prezenta poveștile de viață ale unor femei, experiențele pe care le-au avut cu diverse afecțiuni, dar și cum relația cu corpul lor a fost transformată. De asemenea, vei putea descoperi și părerile avizate ale unui medic pentru a înțelege mai bine cauzele, simptomele și tratamentul fiecărei afecțiuni. Toate astea din dorința de a trage un semnal de alarmă și de a ne face să ne gândim când am fost ultima oară la un control medical. Însă, în egală măsură, de a înțelege cum anumite boli ne pot schimba definitiv și cum putem ajunge să ne iubim din nou și să acceptăm urmele pe care le-au lăsat asupra noastră, atât la nivel fizic, cât și psihic.
Iar endometrioza esta una dintre aceste boli, o afecțiune care afectează un număr prea mare de femei și care lasă cicatrici adânci.
Andra este prima femeie care ni s-a alăturat proiectului și care a vrut să își împărtășească povestea de viață și experiența sa cu endometrioza, tocmai pentru a da încredere și a aduce speranța celor care trec prin situații similare. Povestea ei cu endometrioza începe când era adolescentă. Se confrunta cu dureri foarte mari în timpul menstruației, lucru care a făcut-o să consulte un medic. După investigații, diagnostice greșite, tratamente nepotrivite, Andra a început să cerceteze problema pe cont propriu. Toate indiciile o duceau către un singur diagnostic: endometrioză. A revenit în cabinetele doctorilor, prezentându-le posibilul diagnostic, însă și de data asta fără prea mare succes. „Mi-au răspuns că afecțiunea asta poate fi depistată doar prin laparoscopie și că nu are sens să fac una acum, fiind atât de tânără. Ar trebui să revin în momentul în care o să îmi doresc un copil pentru a face mai multe investigații.'
Timp de trei ani, a continuat să se lupte cu dureri și să își spună că sunt firești, că suferința prin care trecea e normală și că nu ar trebui să îi acorde atâta atenție. Dar lucrurile nu se îmbunătățeau, ci din contra. „Ajunsesem să iau o pastilă de Ketonal o dată la patru ore, pentru a mai atenua din simptome. Simțeam dureri incredibil de mari în zona ovarelor și a burții, mai ales în timpul menstruației. Nu mă puteam ridica din pat trei-patru zile. Ajunsesem să îmi programez întreaga viață în jurul menstruației: excursii, evenimente, orice. Endometrioza era parte din viața mea.'
În 2008, în urma unui alt control, a fost depistată cu endometrioză de gradul trei din patru. A suferit o intervenție chirurgicală laparascopică pentru a-i fi înlăturate chisturile de pe ovare, urmată de un tratament hormonal pentru inducerea menopauzei. Însă endometrioza este o afecțiune care poate recidiva și pentru care încă nu există un antidot care să promită vindecarea completă. „Aveam 21 de ani și experimentam toate stările specifice menopauzei: bufeuri, nervozitate, irascibilitate. Deja eram obișnuită cu astfel de senzații. Încet însă, durerile au reînceput să apară la aceeași intensitate. Eram veșnic obosită, patru zile pe lună consumam doar lichide, fiindcă aveam dureri îngrozitoare când eliminam, și eram țintuită la pat zile întregi.'
Boala o afecta în toate aspectele vieții, de la planul intim la cel profesional. „Când m-am angajat am simțit cu adevărat ce înseamnă să fii o femeie cu endometrioză. Nu îmi puteam lua liber de fiecare dată când mă simțeam rău și nici nu am primit susținere. Îmi aduc aminte de un episod de la muncă. Aveam dureri foarte mari, nu mai reușeam să stau în picioare și am fost nevoită să mă așez în genunchi. Șeful meu m-a întrebat dacă sunt singurul copil al familiei, fiindcă i se pare că sunt foarte alintată.'
Dar Andra e o optimistă incurabilă, care nu are timp să se cramponeze în obstacolele pe care viața nu se sătura să i le scoată în cale. Era hotărâtă să meargă mai departe și să ducă viața pe care și-o dorea. Și-a deschis propriul business și se încăpățâna să nu fie o victimă. Chiar îmi spunea că refuză să folosească această sintagmă și că nu vede experiența prin care a trecut ca pe un război. „Mi-am dat seama că nu e o luptă. E o lecție pe care trebuie să o descoperi. E o boală de care am avut nevoie ca să evoluez și să îmi dau seama despre ce e viața cu adevărat.'
Discuția cu Andra a fost un carusel. De fiecare dată când eram convinsă că se apropie deznodământul, descopeream că povestea era departe de final. „În 2016, din cauza endometriozei am făcut pielonefrită. Practic, tot pelvisul era înghețat. Toată zona de la uretre și până la rect era acoperită de o masă de țesut. Uretrele erau strangulate și aveam și un nodul recto-vaginal. Medicii mi-au spus că trebuie să mă operez, fiindcă viața îmi era pusă în pericol. Am suferit o intervenție cu rezecție de rect, urmând să fiu purtătoare de ileostoma pentru trei luni. Pe lângă asta aveam și sonde Cook pe uretere. Însă viața mea era departe de a fi o tragedie. Am dansat, am lucrat și chiar am fost la mare. În perioada aceea am petrecut mult timp în spital, iar asta mi-a afectat și relația – de la iubiți am devenit mai mult prieteni. O trecere normală de altfel, având în vedere circumstanțele. Selfie-urile din spital și mesajele de încurajare nu erau suficiente pentru a menține echilibrul. Mi-am dat seama că bărbații care susțin femeile cu endometrioză sunt foarte puternici și chiar le-aș face un grup de suport, fiindcă îmi dau seama cât de greu le este și lor. Cu toate astea, am încercat să trăiesc în prezent și să conștientizez că realitatea de acum e singura pe care o am și trebuie să o iau ca atare. Mi-am spus că trebuie să trec prin situația asta și că la un moment dat o să plec de aici. Momentan tot ce trebuie să fac e să supraviețuiesc. Ăsta era singurul gând pe care îl aveam.'
A reușit, a ieșit din spital și pentru scurt timp lucrurile păreau să se amelioreze. „După patru luni de la repunerea tranzitului și opt luni de la operație, am făcut un RMN cu protocol pentru endometrioză care a arătat că boala revenise și se extinsese în aceleași locuri. O altă intervenție era riscantă, și după ce am consultat mai mulți medici din Austria, Franța, am decis să nu mai fac aceeași operație. A trebuit să îmi fie scoase trompele, fiindcă aveam hidrosalpinx – o acumulare de lichid embriotoxică. Așa că am fost supusă unei operații laparoscopice într-un spital privat. Pentru prima oară am simțit că am alături de mine o echipă care ia decizii în funcție de nevoile și trăirile mele, care mă ascultă și mă încurajează. Am suferit și o complicație, care mă împiedica să urinez. Timp de o lună a trebuit să folosesc o sondă. Deși medicii îmi spuneau că nu o să mai pot urina normal, îmi vedeam de viață, mă simțeam ca Tomb Raider, doar că în loc de armă, eu aveam o sondă legată pe picior.'
Deși îmi spunea lucruri pe care mintea multora dintre noi nu le poate cuprinde, Andra nu își pierdea umorul. Și nici zâmbetul. Fără ele nu ar fi putut trece niciodată peste toate încercările. Cum lucrurile nu păreau să se amelioreze, singura variantă pe care a primit-o de la medici a fost conceperea unui copil, fiindcă existau date cu privire la regresia endometriozei în momentul unei sarcini. A încercat o inseminare in vitro, însă nici de data asta lucrurile nu au luat turnura pe care o aștepta. „După asta am zis stop. Nu mai voiam să fac nici o operație. Refuz să mai fiu victima genelor mele, eu le controlez pe ele. A fost momentul în care am avut un soi de awakening. Cu toate că întotdeauna am fost optimistă, atunci mi-am schimbat mindset-ul și mai mult. Dacă medicii mi-au zis că o sarcină mă poate vindeca, înseamnă că trupul meu nu are nevoie de mai mult, are tot ce îi trebuie să se facă bine singur. Am refuzat să mai lupt cu boala, am acceptat-o și mi-am spus că e timpul să mă despart de ea. Singurul lucru la care mă gândeam era că sunt vindecată. Pentru mulți poate părea o glumă, dar modul în care îți vezi viața, în care nu te dai bătut, optimismul, toate cântăresc enorm. Am continuat să merg la controale periodic, iar lucrurile s-au îmbunătățit. Prima oară când am avut menstruație și nu am mai simțit durerile insuportabile de altădată am început să plâng de fericire. Nu știam că poți trăi și așa. M-am întors la medicul meu chirurg și ne-am bucurat împreună de veștile bune, de dispariția chisturilor și de micșorarea nodulului. Așa e într-o echipă, nu? Construiești, treci prin momente dificile și te bucuri împreună de rezultatele fericite'.
În ciuda experiențelor, Andra mi-a mărturist că, dacă ar trebui să o ia de la capăt, nu ar schimba nimic. Pentru că acum știe ce înseamnă viața cu adevărat și cum să o trăiască. Și chiar dacă detestă ipostaza de eroină, curajul de a-mi povesti traumele prin care a trecut, de a se lăsa fotografiată, dezgolind urmele pe care endometrioza le-a lăsat asupra ei, umorul și speranța de care dă dovadă mă fac să nu găsesc un atribut mai nimerit.
Continuă să descoperi mai multe povești în fiecare lună, atât în print, cât și în online și pe paginile noastre de socializare, urmărind hashtag-urile #LoveYourBody și #BodyKnowsBest.