Anorexia – foame fara fond

Cu mai bine de un secol in urma, epidemiologul Ancel Keys a convins 36 de tineri robusti si sanatosi sa se infometeze cu buna stiinta. Timp de sase luni, voluntarii s-au hranit numai cu varza, cartofi si, rareori, o bucatica de carne, in portii minuscule. Pe masura ce saptaminile treceau, au inceput sa fie din ce in ce mai letargici, iritabili si agresivi. Unii dintre ei au ajuns sa-si satisfaca poftele culinare citind, pe ascuns, carti de bucate, cu aceeasi furie cu care adolescentii devoreaza revis­te­le porno. E suficient sa arunci o privire foto­grafiilor facute pe parcursul experimentului, care infa­tiseaza un grup hidos de tineri scheletici, ca sa ti-i imaginezi cu usurinta luindu-se la ba­taie pentru o imbucatura de sandwich. Domnul Keys nu era un sadic. Scopul experimentului sau era sa descopere o modalitate prin care sa readuca la greutatea normala trupurile emaciate ale fostilor prizonieri de razboi.

Doar ca, de-a lungul stu­diului sau, a aflat despre foamete, infometare si oameni mai multe decit si-ar fi dori. Foamea e sinistra. In fata ei capitulea­za orice sentiment uman: rusine, dragoste, ambitie sau decenta. Pentru a-si potoli foamea, oamenii sint capabili de lucruri oribile: mint, insala, isi tradeaza cel mai bun prieten, iar in cel mai cumplit si extrem caz, ajung sa se manince unii pe altii.

Iata de ce anorexia ramine o enigma: anorexicii nu fug de foame, o accepta si o cultiva. Aceasta anormalitate o face cu atit mai fascinanta si stranie. Anorexia este cea mai periculoasa boala psihica. 15% dintre victimele sale mor, iar jumatate dintre cei afectati nu se vindeca niciodata. Incapabili sa manince, incapabili sa se odihneasca si cu o gindire dege­nerata, sfirsesc prin a-si pierde trupul, precum stafiile.

Cele mai vechi informatii despre anore­xie dateaza din Roma antica, unde femeile se infometau voluntar pentru a implini dorintele barbatului si stapinului lor. Inca de pe a­tunci infometarea extrema era asociata cu sa­crificiul de sine si sanctificarea, iar aceasta legatura a devenit si mai evidenta in Evul Mediu. Probabil si Ioana DArc, daca nu ar fi fost arsa pe rug, s-ar fi stins de foame. Pina in a doua jumatate a secolului XIX exista mai putine date legate de acest fenomen, pentru ca apoi sa apara din nou sub numele anorexia nervosa, impreuna cu o patologie amanuntita. Descrierea stadiului ultim al anorexiei, facuta de neurologul francez Ernest Charles Lasengue in 1873, insumeaza toate simptomele actuale: „Fa­milia este naucita. Incurajarile nu de­clan­seaza decit crize de incapatinare. Me­dicul si-a pierdut autoritatea, medicamen­tele nu mai au nici un efect. Totusi, pacientul sustine ca nu s-a simtit niciodata mai bine. Nu se plinge de nimic si nu are nici cea mai mi­ca dorinta de vindecare.'

Evident, Freud nu a rezistat tentatiei si a adaugat bolii o valenta sexuala. Iata ce scria in 1895: „Faimoasa anorexia nervosa a tinerelor fete mie imi pare a fi… o melancolie a se­xualitatii inca nedezvoltate. In 1978, in The Golden Cage, un best-sel­ler al psihiatrul Hilde Brunch, anorexicii sint prezentati ca niste persoane docile, ultraconformiste, care interactioneaza cu familii­le lor pina la punctul in care nu mai reusesc sa-si cistige independenta. Ideile lui Freud si ale lui Brunch rezista inca in teoriile actuale despre anorexie, care de­finesc boala ca pe o manifestare dispe­rata a adolescentilor in incercarea de a re­capata controlul asupra vietii lor; o for­ma de protest impotriva unui parinte dominator, o boala a perfectionismului extrem.

Iata insa ca, recent, psiho­logul Shan Guisinger a venit cu o noua teo­rie, pe care o publica in Psychological Review. Guisinger sustine ca manifestarile anore­xiei – reducerea drastica a hranei, hiperactivitatea si negarea senzatiei de foame – nu tin de domeniul psihologiei, ci de biologie. „Anorexia e o forma evoluata a unui mecanism biologic de adaptare. In vremurile preistorice, in perioadele de foamete, stramosii nostri erau obligati sa migreze pe distante lungi in cautarea hranei. In aceste perioade, organismul lor bloca senzatia de foame si declansa energia si optimismul care ii faceau capabili sa strabata distante enorme. Dar oamenii nu sint singurele fiinte care reactioneaza astfel. Nenumarate animale, in ciuda scaderii drastice in greutate, refuza mincarea atunci cind au de implinit scopuri mai importante (incubatia, migratia, apararea teritoriului). Spre deosebire de infometarea involuntara, anorexia determina hiperactivitate si un anume sentiment de superioritate, de virtute, ca si cind ai fi in misiune.'

Intr-adevar, studiile anterioare teoriei lui Guisinger arata ca, daca sint fortati sa piarda 30% din greutatea corporala, sobolanii ajung sa ignore mincarea si sa se agite frenetic. Indiferent de specie, femelele au o predispozitie mai mare pentru anorexie decit masculii, fenomen pe care Guisinger il explica tot prin biologie. „Masculii rezista mai putin intr-un mediu ostil, fara hrana. In natura, masculii care incearca sa intre pe te­ritoriul altuia sint atacati, in vreme ce fe­melele, de obicei, sint binevenite', spune ea. Teoria lui Guisinger nu este radicala, e exploziva. In primul rind, neaga tot ce credeam ca stim despre selectia naturala. Cum e posibil ca o boala care ucide sau, in cel mai bun caz, impiedica reprodu­cerea speciei sa fie un mecanism de adap­tare? Cum e posibil ca natura sa fi inzestrat un animal cu un mecanism care sa-l determine sa refuze mincarea, cind e lihnit de foame?

Dar evolutia si adaptarea nu sint intotdeauna elegante si, citeodata, isi pun amprenta acolo unde nu este nevoie. Walter Kaye, profesor de psihiatrie la University of Pittsburg, care trateaza anore­xia de peste 25 de ani, sustine ideile lui Guisinger: „Anorexia e o disfunctie omo­gena. Persoanele afectate au aceleasi simptome. Spun aceleasi lucruri si actio­nea­za la fel. Un tipar atit de uniform do­vedeste clar ca totul se petrece la nivel biologic. S-a teoretizat la un moment dat ca ar fi vorba de psihologie si astfel a ramas. Dar afirmatia nu a fost indeajuns probata'.

Poate acesta este motivul pentru care tratamentul psihologic traditional nu da rezultate. Nu poti face psihoterapie cu o persoana al carei creier refuza sa functio­ne­ze. „Anorexicii sint, de obicei, inchisi in sine, furiosi si speriati', spune Guisinger. „Chiar daca anorexicul este inzestrat gene­tic cu pu­terea de a rezista foamei, nu o face de fericire. Fara indoiala, factorul psihologic e important, dar e gresit sa te ocupi atit de mult de ceea ce se petrece in capul pacientului, incit sa uiti ce se intimpla cu trupul.'

In cazul anorexicilor, nivelul neurotransmitatorilor serotonina, dopamina si norepinefrina (substante care regleaza apeti­tul), este la polul opus a ceea ce ar trebui sa fie, iar stomacul lor trimite creierului mesaje con­tradictorii (indica in acelasi timp ca are nevoie de hrana si totusi e plin). Anorexicul e rastignit intre pofta de mincare si neputinta de a minca. „Acest dezechilibru este am­prenta biologica a dorintei de a cauta min­care, fara a minca', crede Guisinger.

Iata de ce tratamentele bazate pe ideea perfectionismului si a rezolvarii problemelor fami­liale sint ineficiente. Perfectionismul poate declansa dorinta de pierdere in greu­­tate, dar odata ce greutatea a scazut cu 15 procente sub limita minima, biologia pre­ia controlul. Intelegind contexul biolo­gic al anorexiei, devine mai important ca pa­cien­tul sa ajunga la o stare fizica buna si a­bia apoi sa ne ocupam de psihic.

Corpul unui ano­rexic ii spune sa nu manince pentru a-si salva viata. Menirea terapeutului este sa-l convinga de cel mai greu lucru posibil – sa inceteze sa-si asculte trupul. Comportamen­tul unui anorexic poate fi inteles daca luam in considerare contextul unui meca­nism evoluat de adaptare ramas din vremuri pre­is­torice si il transpunem in civilizatia actuala. Solutia exista. Trebuie doar sa vrem s-o vedem.'

Arhiva revistei ELLE

Foto: Shutterstock

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK