Anorexia: Când respectul de sine se măsoară în calorii

Anorexia este o tulburare alimentară. Însă nu este despre mâncare. Este despre încercarea de a face față unor probleme emoționale, unor traume apărute încă din copilărie, despre nevoia constantă de validare și de acceptare.

De când mă știu, relația mea cu mâncarea a fost un adevărat carusel. Am trecut de la diete imposibile, care aveau ca principal aliment supa de varză, la cele care nu depășeau 1.000 de calorii pe zi, la cure în care singura masă era o băutură din zeamă de lămâie și piper roșu. Toate găsindu-le după un search pe Google: „Cum să slăbești 7 kilograme în 7 zile”. Retrospectiv, nu mă pot decât amuza, dar atunci credeam cu tărie în puterea dietelor-minune și a înfometării. Apoi, fiind o ființă a extremelor și lovită parcă de teama că Apocalipsa se va năpusti peste mine, aveam grijă ca nu cumva să mă prindă cu stomacul gol și fără poftele culinare satisfăcute.

În ciuda dezechilibrelor alimentare, nu am perceput acele perioade drept motive de îngrijorare. Nu m-am gândit nici o clipă că pot fi efecte ale unor stări emoționale, că unele trădează un comportament dismorfic sau că aș putea avea înclinații anorexice sau bulimice. Asta până când am început să pregătesc acest material. Abordarea mea inițială a fost una detașată, mânată doar de curiozitate, nicidecum de o identificare cu simptomele ei. Însă partea cea mai perfidă a acestor tulburări este că niciodată nu ești conștient de ele când le experimentezi. Din păcate, asta pot raționaliza de-abia acum, când mă aflu într-un soi de echilibru sau măcar într-o zonă de acceptare, în care știu că trei felii de cozonac nu sunt cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla.

De-abia acum, după ce două tinere mi-au împărtășit experințele lor cu anorexia, am conștientizat că mă regăseam în multe dintre ipostazele povestite de ele. Și sunt convinsă că nu voi fi singura lovită de revelația asta.

În primul rând trebuie clarificat faptul că anorexia nu vizează mâncarea în sine, cât problemele emoționale. Ana Pantazescu-Ana, psihoterapeut, îmi explică că „anorexia nervoasă este o boală care se declanșează din cauze pur psihice: pierderi, traume, evenimente semnificative care duc la pierderea iubirii de sine. Apare astfel dorința de a se pedepsi pe sine pentru ceva și acea persoană încetează să își mai ofere iubire. Iar mâncarea e prima formă de iubire la care am fost expuși – sânul mamei”.

Alina Trifu, consultant în nutriție, vorbește despre simptomele anorexiei, care pot fi atât de natură fizică, cât și emoțională. „Semnalele pot fi dificil de identificat, pentru că cei care suferă își maschează adesea obiceiurile alimentare și problemele emoționale. Simptomele fizice sunt pierderea extremă în greutate, pierderi anormale de sânge, oboseală, insomnie, amețeli și leșin, păr subțiat, care se rupe și cade masiv, absența menstrei, constipație și dureri abdominale, piele uscată și palidă, rezistență scăzută la temperaturi mici, bătăi neregulate ale inimii, deshidratare, în unele cazuri eroziunea dinților dată de vomă indusă. Simptomele comportamentale și emoționale sunt restricții alimentare și diete severe, exerciții fizice în exces, vomă autoindusă, folosirea laxativelor, clismelor, a suplimentelor pentru slăbit. Refuzul de a mânca, negarea stării de foame sau găsirea scuzelor pentru a nu mânca, consumul doar al anumitor alimente sărace în grăsimi și calorii, evitarea mâncatului în public, cântăritul excesiv, iritabilitatea constantă, insomnia, refuzul de a socializa sunt alte câteva semnale.”

Roberta e una dintre cele 70 de milioane de persoane care s-au confruntat cu o tulburare alimentară la nivel global. A experimentat primele episoade de mică, când și-a început cariera de model. Provine dintr-o familie în care aspectul fizic a fost mereu primordial: mama era instructoare de fitness, tatăl – sportiv, iar unchiul – model. Astfel că întreaga copilărie și-a petrecut-o într-un con de umbră, cu un sentiment de inferioritate și cu percepția că era „oaia neagră, copilul plinuț. Nu mă simțeam frumoasă, în schimb toată lumea o vedea pe mama mea așa, inclusiv prietenii mei. Nici nu puteam să mă bucur că o apreciau, îmi crea doar un soi de disconfort și de invidie”.

La 13 ani avea 1,72 metri și 63 de kilograme, un corp normal. Însă familia avea altă părere. Mi-a povestit momentul declanșator al unei perioade îndelungate de înfometare și imagine distorsionată despre sine. „Terminasem clasa a opta și eram în vacanță cu familia mea. Eram într-un mall, iar mama și-a comandat o băutură care conținea zahăr. I-am spus că mi-aș dori și eu una. Unchiul meu s-a uitat la mine și mi-a spus de față cu toată lumea: ‘Tu nu ai voie să bei, ești grasă!’. M-am uitat în ochii lui, în timp ce îmi curgeau lacrimile și i-am zis revoltată: ‘Da?! O să vezi că de acum încolo o să beau numai apă plată!’ De atunci m-am ambiționat și am început să slăbesc. Mă duceam la sală cu tata și am început să mă antrenez intens, încât să mă asigur că pierd aproape toate caloriile pe care le mâncam. Tata a observat că începusem să slăbesc prea mult și i-a tras atenția mamei, însă ei îi plăcea de mine așa, slăbisem, ajunsesem să am un abdomen bine definit.”

Intrase în lumea modei și, obsedată de ideea că trebuie să respecte standarde de frumusețe și încercată de un sentiment de competiție, a continuat să piardă kilograme. Obținuse un contract ca model în Danemarca, iar dorința de a reuși a dus-o în pragul anorexiei. „Atunci aveam 51,9 kilograme. Însă voiam ca până să ajung în Danemarca să slăbesc și mai mult. Îmi spuneam întruna că se poate să fiu și mai slabă. Cum m-aș putea duce printre celelalte modele plină de grăsime? Nu credeam când oamenii îmi spuneau că sunt slabă. Mai ales că cei de la agenția cu care lucram au specificat că nu trebuie să depășesc mărimea 25 la pantaloni. M-au constrâns, practic, să rămân la acea greutate. Nu îți spuneau vădit nu mânca, dar dacă aveai mai mulți centrimetri sau un număr mai mare de kilograme, te dădeau afară. Așa că îmi doream să fiu tot mai slabă. Începeam programul de dimineață, pe la cinci-șase, și terminam seara, pe la opt, uneori chiar și la miezul nopții. Micul dejun era un iaurt cu granola, îl mâncam ca să îmi dea energie. Apoi, gustarea era un fresh de portocale, însă fără pulpă. În locul ei erau puse bucăți extrem de mici de vată. Pe de o parte te păcăleau vizual, fiindcă aveai impresie că era pulpa de la portocale, iar pe de cealaltă parte, reușeau să îți anihileze pofta de mâncare, fiindcă vata se umfla în stomac. La prânz mâncam niște legume congelate asezonate doar cu oțet, iar cina era un iaurt pe care trebuia să îl mâncăm cu lingurița pentru a ne induce mai repede starea de sațietate. Îmi aduc aminte că urmăream emisiunile culinare de pe Paprika TV, fiindcă aveam impresia că, doar privind, mă hrăneam cu ce găteau bucătarii. Așa am ajuns la 48 de kilograme, în două săptămâni. Iar în ultimele trei zile, am mai slăbit încă alte trei kilograme, fiindcă corpul nu mai asimila nimic. În toată perioada asta primeam mesaje de la cunoștințe care îmi spuneau că sunt oribilă, că arăt ca un om bolnav, dar eu mă vedeam frumoasă. Cu toate că începusem să mă simt rău, îmi spuneam că sunt bine și că nu îmi e foame. Mi se oprise menstruația, sufeream de anemie, de gastrită, iar imunitatea era extrem de scăzută. Însă oricât îmi negam starea, a trebuit să mă întorc în țară fiindcă nu mai puteam să muncesc, nu mai aveam energia să fac nimic. Atunci părinții m-au dus la un psihiatru și au vrut să mă interneze. Gândul m-a speriat și am refuzat categoric. Așa că am făcut un pact cu medicul: dacă reușesc să mă îngraș un kilogram în următoarele trei zile, nu mai e nevoie să mă interneze. De teamă am început să mănânc și să mă îngraș. Am început să iau un tratament, inclusiv antidepresive și vitamine, să merg la terapie și am ajuns în opt luni, de la 45 de kilograme, la 75.”

Anorexia este însă o tulburare care, odată tratată, nu îți oferă garanția că nu se va întoarce. Traumele care au declanșat-o sunt adânci și necesită timp pentru a fi vindecate. Așa că, cu toate că a crezut că a reușit să își găsească echilibrul, Roberta a mai experimentat un episod asemănător. De la cele 75 de kilograme a ajuns din nou la 50, însă a reușit să conștientizeze riscul la care se expunea singură. „Eram cu jumătate de picior în groapă. Am vrut să mă opresc, dar nu am știut cum, îmi era frică să nu mă îngraș la loc. Întotdeauna mi-am dorit să fiu invidiată de femei, să mă admire. Însă acum mi-am dat seama că am slăbit prea mult și nu îmi mai plăcea nici mie ce vedeam în oglindă. Am început să mănânc sănătos, să am trei mese pe zi și două gustări, să nu mai număr caloriile, să nu îmi mai înfrânez poftele și să îmi acord din când în când un cheat meal. Încă trebuie să mă îngraș câteva kilograme, dar acum o fac într-un mod sănătos și echilibrat.”

Am încheiat conversația rugând-o să dea un sfat tuturor tinerelor care vor să fie modele și care uneori ajung în situații similare cu a ei: „Modeling-ul este doar o perioadă, nu o meserie pe termen lung. Să se gândească în primul rând la sănătatea lor. Să nu facă o obsesie din dorința de a performa. Atunci când primordial este job-ul, și nu sănătatea, nu vor reuși”.

Ioana era în anul doi de facultate când a început să se confrunte cu o tulburare alimentară, declanșată similar cu cea a Robertei. Avea un metru și 59 de centimetri și aproape 70 de kilograme. Era într-o relație, fericită, iar faptul că luase în greutate nu era un motiv de preocupare. Asta până când cineva a reușit să-i zdruncine echilibrul. „Am intrat pe terasă la Green Hours și un tip pe care îl știam vag din liceu a zis în gura mare: ‘Vai, ce te-ai îngrășat!’. A fost un șoc. Mi-am dat seama că eram complet deconectată de corpul meu, că mă îngrășasem în ultimul timp 13-15 kilograme. Apoi era nemulțumirea constantă a mamei. Toată copilăria și adolescența am crescut cu ea spunându-mi că am tendințe de îngrășare. Cu toate că eram un copil normal, nu am fost niciodată supraponderală.” Așa că presiunea familiei de a fi slabă, exercitată în permanență, și body shaming-ul din partea unui cvasinecunoscut au făcut-o să intre într-un maraton al pierderii kilogramelor, ajungând să piardă 25 în doi ani. În anul patru avea doar 45 de kilograme și un indice de masă corporală sub limita inferioară. „Mâncam dimineața o prăjitură Măgura, iar la prânz o salată. Țelul inițial a fost să ajung la 55 de kilograme, apoi am ajuns la 50 și într-o zi m-am urcat pe cântar și am văzut că am 45. Și mi-am zis: Wow, ce tare, poți orice! De la un punct a început să intervină și ortorexia, era foarte clar ce pot și ce nu pot să mănânc. Iar lucrurile de pe lista cu alimentele acceptate au început să scadă. Un alt lucru pe care îl făceam era să număr caloriile. Inițial îmi impusesem un prag de 1.200 de pe zi, dar cu timpul am scăzut la 800. Îmi spuneam că foamea este prietenul meu, nu îi dădeam o conotație negativă. Din contra, îmi dădea un soi de euforie. Pe lângă obsesia asta se adăugase și cea a celor 10.000 de pași pe zi. Am fost toată viața un overachiever, am terminat liceul cu 9,99, am fost olimpică națională, așa că ideea de a da hiper-randament nu mi-a fost niciodată străină. Tot în perioada asta am descoperit că îmi place să gătesc, dar nu pentru mine, pentru alții. Simțeam că, dacă îi hrănesc pe ei, atunci nu am o problemă cu alimentația. Știu că nu are sens, dar asta era gândirea irațională din spatele pasiunii pentru gătit.”

Nevoia constantă de validare și dorința de a deține controlul asupra propriului corp au făcut-o pe Ioana să nu se despartă ușor de anorexie. „Atât mama, cât și persoana cu care eram într-o relație îmi spuneau insistent că sunt prea slabă. Faptul că încercau să controleze ce ar trebui să fac cu corpul meu nu a făcut decât să mă ambiționeze. Îmi doream și mai tare să le demonstrez că doar eu decid, iar că dacă eu consider că sunt în regulă, asta e tot ce contează. Pe de altă parte, validarea de la oamenii din jur a devenit un drog foarte puternic. Mă vedeau atrăgătoare, iar eu aveam nevoie de aceste confirmări.”

Timp de șapte ani, Ioana s-a confruntat și cu tulburări grave de somn. Acestea au fost și o consecință a anorexiei, dar și un element care a alimentat-o. După doar o oră și jumătate de somn, în fiecare seară, se ridica din pat semiconștientă și mânca compulsiv. „Am mâncat chiar și cafea. Totuși, nu m-am îngrășat fiindcă nu mâncam deloc ziua. Eram terifiată că o să mă îngraș, drept care ziua țineam post negru. Mă cântăream și de două ori pe zi. Dacă aveam cu 700 de grame în plus, nu concepeam să ies din casă, anulam toată planurile, nu voiam să mă vadă nimeni. Dacă totuși ieșeam, ajungeam după ce lumea termina de mâncat. Sau inventam o scuză, spuneam că am mâncat foarte mult înainte. Îmi imaginez că nu mă credea nimeni.”

Vindecarea a venit cu ajutorul terapiei și tratamentului psihiatric. A fost un proces treptat, care a durat un an, însă care a ajutat-o astăzi să treacă peste zilele în care, cum îmi spune râzând, se vedea „dizgrațioasă”. „M-am îngrășat aproximativ 10 kilograme de atunci. Inițial m-a deranjat, dar am învățat să trăiesc cu asta și să îmi dau seama că nu e o tragedie. Atunci când suferi de anorexie cauți în continuare validare. Iubitul meu m-a asigurat că o să mă placă în continuare, indiferent de cum o să arăt, și asta m-a ajutat. Am eliminat complet lista de chestii pe care nu am voie să le mănânc. Și dacă mănânc un cartof, nu o să mi se prăbușească cerul în cap. Acum, la 34 de ani, îmi dau seama că am consumat atât de multă energie bazată pe self-hate și că mi-am impus atâtea restricții, absolut degeaba. Atâția ani în care am lăsat imaginea distorsionată asupra propriului meu corp să mă priveze de multe lucruri. Anii ăștia nu se mai întorc. Nici ei, nici serile mișto cu prietenii pe care le am refuzat și toate experiențele pe care le-am pierdut. Așa că azi încerc să stau cu emoția, să o ascult și să o accept. Sunt zile în care îmi spun că sunt dizgrațioasă, apoi mă machiez, încerc să îmi fac părul să stea bine și să go on with the life.”

Deși nu se cunosc, Roberta și Ioana par să împărtășească mai multe lucruri decât o tulburare alimentară. Amândouă au dezvoltat anorexia pe baza presiunii celor din jur și a dorinței de validare și de acceptare. Ambele au reușit să ajungă astăzi într-o stare de acceptare a propriului corp, cu toate că lupta nu s-a încheiat cu adevărat, ci fiecare zi e o nouă provocare. Se uită în urmă și vorbesc despre anii pierduți printre număratul de calorii și restricționări extreme cu regret și un soi de tristețe. Roberta are tatuat pe mână un ceas din care câteva cifre stau să iasă. Mi-a spus că simbolizează conștientizarea efemerității. Că timpul este extrem de scurt și că ar fi bine să alegem înțelept cum ni-l petrecem.