6 saptamani infinite

In saptamana internationala a alaptarii, citeste confesiunea unei mame despre primele saptamani dificile si minunate alaturi de copilul ei.

Ma tot intreb ce se face de obicei in saptamana internationala a alaptarii. Imi imaginez mame care organizeaza intalniri si discuta despre cat de natural e totul, mame care fac ca alaptarea sa para un joc usor de vara, pe care il joci nonsalant, fara vreun rid pe frunte.

Priveam astazi in gol, cu copilul dormind la san, si imi treceau prin fata ochilor primele 6 saptamani din viata noastra impreuna.

Inainte sa nasc, citisem despre alaptare, stiam ce inseamna atasare corecta, ragade si mastita, eram convinsa ca totul vine natural si judecam femeile pe care le vedeam cu un biberon in geanta. Aveam deja o lista de consultanti pe care sa ii contactez si situatia sub control. Pana la urma, femeile fac asta de la inceputul lumii, ce poate fi asa greu?

Dupa nastere m-am trezit singura intr-o camera de spital, bulversata, cu sani durerosi si cu o frica imensa. Da, stiam dinainte ca am sani sensibili, dar speram ca totul va disparea cand imi voi vedea copilul la piept. Pompa de san mi se parea un instrument medieval de tortura, iar primul contact cu Ileana, la 4 zile de la nastere, a fost exact picatura care umple un ocean de disperare si depresie post-natala: copilul meu era fericit la san, iar eu plangeam deasupra ei de durere si vina.

Cele 6 saptamani care au urmat au fost un fel de test de supravietuire. Fiecare masa a Ileanei insemna pentru mine un chin. Stiam ca ma asteapta o durere, indiferent ca alegeam sa o alaptez sau sa folosesc pompa de san. Asa am ajuns intr-un cerc vicios in care nu aveam lapte suficient si nici resurse psihice sa scot mai mult. Eram obosita si stresata si gandurile ca sunt o mama ingrozitoare ma macinau la fiecare pas.

Ileana radea la fiecare masa la san si ii citeam fericirea pe mutrisoara ei draguta. Copilul meu, desi hranit cu biberon, nu voia decat sa fie alaptat. Contrar tuturor teoriilor cum ca atunci cand dau de biberon , copiii vor renunta la san, copilul meu se incapatana sa-mi caute apropierea pe care eu aproape ca nu puteam sa i-o ofer.

Da, uneori alaptarea e floare la ureche. Dar pentru multe dintre noi, alaptarea este cel mai lung si anevoios drum pe care trebuie sa il parcurgi. Ai in maini sanatatea copilului tau si ca sa i-o poti oferi, simti ca iti pierzi putin cate putin mintile. Recunosc, as fi renuntat de mii de ori. Mi-am repetat constant ca nu o sa fie Ileana primul copil crescut cu lapte praf, ca nu e capatul pamantului, va supravietui si va fi sanatoasa oricum.

Astazi, Ileana imi zambeste de la san si se uita nazdravan in ochii mei in timp ce mananca. Am 3 luni de alaptare exclusiva si ma bucur in fiecare zi de asta. Sotul meu mi-a spus zilele trecute ca nu credea vreodata ca o sa mai reusesc. El nu stie ca au fost enorm de multe momente in care si eu credeam acelasi lucru, dar ca perseverenta si dorinta lui ca Ileana sa primeasca ce-i mai bun au fost stalpul meu de sustinere.

In cele 3 luni, am ignorat cu succes toate sfaturile si indemnurile din jur. Am zambit cand mi s-a spus ca nu am suficient lapte pentru copilul meu si am devenit sarcastica cand am fost intrebata de ce mananca asa de des. Am alaptat in parc, in mall, pe terase si prin restaurante, fara rusine si fara frica de a fi judecata. Momentele pe care le impart cu ea au devenit jocul nostru secret, o legatura care inseamna inceputul unei noi aventuri, doar impreuna.

Acum drumul e lin, dar il parcurg cu pasi mici. Alaptarea a devenit pentru mine viata si un test trecut cu brio. Mi-am depasit orice limita si am invatat ca pot mult mai mult decat mi-am imaginat vreodata. Niciodata nu m-am simtit mai puternica si mai increzatoare in fortele proprii.

De Silvana Dulama-Popa

Foto: Shutterstock

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro