Suprarealismul s-a întors (în modă)

Galeriile de artă și podiumurile de modă și-au intersectat din nou inspirațiile, în ultima vreme, privind nostalgic înapoi, către suprarealism. Cum de s-a întâmplat și ce ne spune asta despre momentul prezent?

VEZI FOTO

POZA 1 / 13

„Acum câțiva ani nici nu puteai să vorbești despre magie”, îmi spunea un prieten artist la finalul unei zile petrecute împreună în care făcuserăm un adevărat tur de forță printre sălile de la Arsenale care găzduiesc doar o parte dintre lucrările adunate de Bienala de la Veneția de anul acesta. Iar acum doar despre magie, ocultism, vise, subconștient și alchimie părea să fie vorba, despre transformări și despre lumi posibile doar în imaginație, în uriașa expoziție pusă la cale de Cecilia Alemani, care adună sub titlul The Milk of Dreams o mulțime de lucrări ale unor artiști și mai ales artiste (este pentru prima dată în istoria Bienalei când majoritatea artiștilor prezenți sunt femei sau gender non-conforming) care își trag creativitatea, de multe ori, din uluitoarele lucrări suprarealiste ale unor Leonora Carrington, Leonor Fini, Dorothea Tanning sau Remedios Varo. Chiar aceste artiste suprarealiste (și multe altele) sunt celebrate acum, însuși numele expoziției fiind împrumutat de la titlul unei cărți a Leonorei Carrington în care artista vorbește despre puterea imaginației de a transforma lumea într-un loc magic.

Carrington, pentru o vreme partenera lui Max Ernst, una dintre figurile centrale ale suprarealismului, a refuzat încă din vremea tulbure a relației lor simplul statut de muză a unui mare artist și a creat, inspirată de folclorul celtic al meleagurilor natale, figuri extraordinare de vrăjitoare atotputernice, ce au devenit abia mai târziu simboluri ale mișcării de eliberare a femeilor, pentru modul în care promovau atât o perspectivă nouă despre ceea ce trebuia să fie o femeie, cât și legătura intimă a feminității cu natura. Poate că nu e de mirare că, într-o vreme dominată de războaie culturale ce au în centru, din nou, rolul și rostul femeii, dar și relația noastră conflictuală cu natura, figura lui Carrington revine în atenție mai evocatoare ca oricând. Până la urmă, artista a fondat prima mișcare de eliberare a femeilor din Mexic, acolo unde și-a petrecut cea mai mare parte a vieții, fugind dintr-o Europă devastată de război, dar mai ales fugind de propria familie, care a închis-o în spitale pentru cei afectați de tulburări mintale, și de artiștii bărbați din jurul ei, care au insistat să vadă în ea doar un fascinant obiect al dorinței.

Tot Carrington și colegii ei suprarealiști (dar, aș îndrăzni să spun, mai cu seamă colegele) sunt în centrul expoziției Surrealism and Magic: Enchanted Modernity, curatoriată de Gražina Subelyte în palazzo-ul lui Peggy Guggenheim din Veneția. Uriașa expoziție examinează interesul mișcării suprarealiste pentru ocult și magie, dar și rolul artistului ca magician, vizionar, alchimist care operează în alte sfere decât cele ale realității cotidiene.

Suprarealismul s-a născut cu un veac în urmă (manifestul lui André Breton a fost publicat în octombrie 1924) într-o lume aflată între războaie, în care realității de nesuportat trebuia să i se opună un refugiu, o cale de scăpare în vis, în subconștient, dar și în mituri și ocult, care putea să producă noi feluri de a vedea lumea și, în cele din urmă, un soi de renaștere, de regenerare în miezul cutremurelor sociale și politice ale vremii. Schimbarea, intuiau suprarealiștii, se află în minte, acolo este loc pentru a deplasa limitele și a le împinge, pentru a te transforma pe tine însuți și, în felul acesta, lumea din jur. Iar magia, după cum zicea Breton în cartea lui din 1957, L’Art magique, era puterea de a face invizibilul să devină vizibil.

Un secol mai târziu, lumea artei se întoarce iar către suprarealism, și contextul politic și social al ultimilor ani, dominați de ascensiunea discursurilor conservatoare inspirate de Trump în SUA sau de Putin în partea noastră de lume, de criza climatică, de pandemia de Covid-19, și acum de un război în plină desfășurare în Europa (încă tindem să ignorăm războaiele mai îndepărtate), dar și luptele culturale care se duc din sălile universităților și până pe social media sunt destul de deprimante încât să ne fi adus aici. O demonstrează interesul lumii artei pentru această recuperare a unui curent care părea că își epuizase posibilitățile, dar încă și mai elocvent o arată reîntoarcerea lumii modei către temele și motivele suprarealiste.

Arta și moda nu au fost niciodată străine, și s-au mai întâlnit în mod memorabil chiar pe terenul suprarealismului, prin celebra colaborare dintre Elsa Schiaparelli și Salvador Dalí. Numele Schiaparelli este din nou pe buzele tuturor, deși hainele și spectaculoasele accesorii nu sunt chiar pentru toată lumea. Însă directorul creativ al casei, Daniel Roseberry, a reușit să reînvie amintirea fondatoarei în rochiile spectaculoase și în accesoriile care duc hainele într-o zonă de costum absurd pe care celebritățile se întrec să le poarte pe covoarele roșii ale lumii. Genți în formă de craniu, unghii aurii alungite amenințător, ochelari care duc cu gândul la evil eye, platoșe ce apără și expun simultan corpul, toate și-au găsit loc în arsenalul fashionistelor dornice de spectaculos, dar și de escapism.

Dalí, de altfel, și-a văzut multe lucrări publicate chiar și pe copertele revistelor de modă ale vremii, iar Man Ray și-a câștigat banii care i-au susținut munca artistică, vreme de două decenii între cele două războaie, aproape exclusiv din colaborările cu reviste și case de modă (Vionnet, Chanel, Lanvin și, desigur, Schiaparelli), creând imagini care au influențat masiv fotografia de modă, mai ales prin intermediul ucenicului său, Guy Bourdin.

Iar legătura dintre modă și suprarealism nu a încetat, în fapt, niciodată. Jean Paul Gaultier, Thierry Mugler, Martin Margiela, Jean-Charles de Castelbajac, Alexander McQueen, Karl Lagerfeld sau Viktor&Rolf s-au întors periodic, pentru inspirație, către maeștrii mișcării și au asimilat și integrat conceptele lor în colecții.

Chiar și această nouă reîntoarcere a fost prevestită – de popularitatea crescândă a casei Schiaparelli, în primul rând, care a luat avânt în ultimii ani. Dar și de pantofii Celine cu pedichiură, imaginați de Phoebe Philo încă în 2013, de apariția lui Ezra Miller la Met Gala din 2019, într-un costum semnat de Riccardo Tisci pentru Burberry, dar mai ales într-o mască și un machiaj de inspirație evident suprarealistă, amintind de Dalí și Magritte. Sau de casa de păpuși imaginată de artista suprarealistă feministă Penny Slinger pentru show-ul haute couture Dior din 2019. Chiar și apariția lui Kim Kardashian, cea mai faimoasă femeie din lume, la Met Gala de anul trecut purtând o ținută Balenciaga care o acoperea în întregime, transformând-o într-o siluetă întunecată, părea de-a dreptul o glumă suprarealistă (brand-ul condus de Demna Gvasalia s-a refugiat, anul trecut, complet într-o altă realitate prin intermediul unui scurtmetraj inspirat de The Simpsons, care prilejuiește întrebări serioase legate de celebritate și imagine, două teme consistente ale zilelor noastre). Și Alessandro Michele s-a jucat în ultimele sezoane cu unele dintre motivele suprarealismului, iar acum a revenit la una dintre preferatele mișcării de acum un secol: prezentarea colecției resort Gucci, Cosmogonie, a fost marcată de căutarea designerului după „un loc care să onoreze mitologicul. Un loc ale cărui măsuri și proporții se intersectează ca prin magie – în același fel în care măsurătorile gulerelor și jachetelor pot fi oarecum magice.”

La fel de magic (și de suprarealist) se dovedea și un film scurt, French Water, regizat de Jim Jarmusch pentru Saint Laurent în 2020, cu Charlotte Gainsbourg, Indya Moore, Julianne Moore și Chloë Sevigny. Și Marine Serre s-a aruncat recent în inspirații suprarealiste, folosind obiecte casnice (prosoape de bucătărie, fețe de masă, draperii, tacâmuri) pentru a realiza haine și accesorii. Jonathan Anderson, alt designer foarte relevant azi, a făcut apel la aceeași sursă inepuizabilă (pe alocuri și la volumele lui Rei Kawakubo) pentru show-ul Loewe pentru vara acestui an, dominat de platoșe metalice și imprimeuri cu umor, în vreme ce pentru pantofi s-a amuzat să înlocuiască tocurile cu ouă sparte, sticluțe de lac de unghii sau trandafiri. „Într-un fel ciudat, mi-am dorit ca colecția să fie isterică. Așa că există această tensiune. Pentru că acesta este un moment ciudat.”, spunea el.

Întrebarea cea mai importantă despre alunecarea modei spre suprarealism o pune, însă, Roseberry, designerul casei Schiaparelli, în notele ce au însoțit colecția de couture pentru acest sezon: „Ce înseamnă moda, ce are moda de spus într-o eră în care totul e în schimbare? Ce mai înseamnă suprarealismul când realitatea însăși a fost redefinită?”.

Apariția suprarealismului a fost generată de război și a însemnat conturarea unui tărâm fantastic în care realitatea și orice ar fi fost dincolo de ea se întrepătrundeau. O sută de ani mai târziu, crizele pe care le traversăm nu mai arată la fel, dar ne pun în fața unor întrebări similare, ne provoacă să ne reconsiderăm rolurile în lume, să ne redefinim în raport cu tehnologiile pe care noi le-am creat, să ne reconectăm la natură înainte de un dezastru care nu va mai putea fi oprit. E un moment pe care moda l-a intuit și exploatat din plin și pentru care ne-a propus și o scăpare în magia imaginației. Sau, după cum spunea tot Roseberry: „Cu un an în urmă, simțeam că fac design pentru sfârșitul lumii, dar lumea nu s-a sfârșit. Suntem încă aici. Moda este încă aici. Couture-ul este tot aici. Și nu doar că e aici, ci, într-o lume care se bazează din ce în ce mai mult pe lucrurile care pot fi ușor replicate și diseminate digital, puterea ei de a te face să te oprești și să privești e mai mare ca oricând. Darul modei stă în capacitatea ei de a ne permite să pretindem, și aceasta este și promisiunea ei – că, dacă visăm suficient de mult, poate vom reînvia acel trecut frumos.”