(P) Sunetul muzicii

„Melodia asta mă rănește și mă vindecă în același timp citesc pe ecranul telefonului într-un mesaj, după care primesc un link care mă duce către A Little While de la Yellow Days. În urmă cu două zile, primeam tot un link cu mesajul „ceva ce sigur o să-ți placă. Iar acum trei săptămâni, într-o zi de luni cu mulți nori și câteva raze de soare, mă întorceam cu trenul la București și trimiteam Beast of Burden de la The Rolling Stones. Muzica ne duce mai departe, dar mai important, muzica ne aduce aproape.”

Simon Bogdan Mihai „Dacă ești trist și asculți muzică tristă, e un sentiment foarte periculos, pentru care trebuie să ai o putere emoțională, spirituală foarte mare, pe care eu nu cred c-o am de fiecare dată. Să nu te seducă limba aia de șarpe înveninat cu două tăișuri pe care o are depresia.

Mereu m-am gândit că muzica e ca dragostea, că e ceva barbar în încercarea de a o descrie-n fraze, ca să-i forțezi un sens. Dar trebuie să fiu de acord cu Simion Bogdan Mihai, doctor în litere și lăutar: „Muzica mă poate duce la 1722, mă poate duce-n 94, la un târg de casete și bișniță de ghiuluri și lanțuri de aur la marginea Timișoarei sau mă poate duce în 2200. Este singura formă de time travel pe care o cunoaște umanitatea.

Bogdan poartă un tricou alb, o geacă din piele ce pare vintage și o pereche de teniși. În așteptarea echipei, vorbim despre muzică. „Simion Bogdan Mihai de la Simion Bogdan Mihai, îmi spune, întinzând mâna. Când nu merge prin satele, comunele și localitățile din România pentru a culege muzici, Bogdan scrie cărți, pune muzică duminica la Radio Guerilla în emisiunea Muzică despre cine suntem, este co-host, alături de Andi Moisescu, în podcast-ul Căminul cultural, unde o dată pe lună invită un lăutar și încearcă să aducă în fața publicului muzica autentică, dar este și contabil, jurist, și toate acele profesii pe care trebuie să le stăpânească un artist când alege să pornească pe calea independenței. „E foarte complicat să te trezești dimineața, la 08:00 să fii contabil, la 10:00 să fii jurist, la 12:00 să fii în podcast, la 14:00 să fii la radio, la 16:00 să fii la TV, și la 20:00 să cânți. E foarte greu. Cine a zis că e ușor, ca să o citez pe Cătălina Toma și băieții ăia de la La Familia, minte.

A început să cânte la cobză în adolescență, iar de atunci a rămas fascinat de tradiția pe care o poartă instrumentul, dar l-a atras și datoria de a merge prin lume ducând prin cântec poveștile de sute de ani ale familiilor de aici mai departe. Spune că simte datoria asta, în primul rând, față de el însuși. „Este cel mai vechi instrument cu coarde din colțul ăsta de glob. Toate țările din lumea asta s-au brand-uit cultural în funcție de cine sunt ei cu adevărat. Nu poți să faci abstracție de fado când vorbești de emoția portugheză, de flamenco când vorbești de spanioli, nu poți să faci abstracție de jazz și de blues când vorbești de americani, de romanță când vorbești de ruși… De ce ar trebui să fim o excepție?.

Motivele pentru care muzica autentică românească nu e pe cât de apreciată ar trebui, de la lipsa mediatizării până la deschiderea tinerilor către muzica produsă pentru mase, nu l-au oprit să continue să cânte „oricui e dispus să o asculte. Am cântat unor șantiere de zugravi, Academiei Române, am cântat miliardarilor, am cântat cu copilași la mine pe stradă, pe Berzei-Buzești, în țigănia aia lungă dintre Piața Victoriei și Parcul Cișmigiu, le-am cântat maneliștilor, profesorilor universitari.  Eu cred că este singura muzică care poate fi adusă în fața oamenilor indiferent de background-ul lor cultural sau educațional, câtă vreme sunt de pe teritoriul acestei țări și câtă vreme au mai rămas cât de cât conectați, că până la urmă mamaia mea și mamaia ta plângeau la fel.

Chiar dacă e printre ultimii muzicanți care mai mângâie corzile unei cobze, Bogdan crede că instrumentul mai are de trăit. Speră să-i apropie mai mult pe tineri de ea, mai ales de când a început să-i vadă tot mai des pe la cântări, când concertele erau încă posibile. „Eu am avut doi oameni care m-au vizitat încercând să învețe instrumentul ăsta, unul era un puști, celălalt era un student la arhitectură. Amândoi au renunțat pentru că își imaginau că după două luni poți să ieși cântând. Nu funcționează așa. E ca la orice alt instrument muzical, dar cu atât mai mult la unul pentru care nu găsești resurse, mă refer la cele online, metode scrise, adică trebuie să mergi efectiv la cineva care să-ți arate și de la care să furi meserie. E destul de complicat să se întâmple chestia asta peste noapte. În trecutul nu foarte îndepărtat, o ucenicie dura zece ani. Acum, noi avem impresia că după trei luni de internship trebuie să plecăm de acolo și hai, cum ne apucăm și noi să facem niște bani. Păi ai 17 ani jumate. Ăsta este și motivul pentru care cvasitotalitatea artiștilor români sunt legați de mâini și de picioare de niște multinaționale, de niște corporații, care au pus monopol pe radio și pe TV.

Dar ce faci atunci când viitorul vine peste tine cu toată viteza, când topurile se schimbă de la o zi la alta, iar ce a fost hype ieri nu mai e trending azi? Cum ții, de fapt, pasul cu trecutul? Rămâi sincer cu tine, zice Bogdan. „Biblioteca este întotdeauna o sursă, e un drog pe care-l mai recomand oamenilor, să scoată cărți din rafturi. Pare desuet, așa, dar nu cred că e, totuși. Și mersul la țară. E foarte important ca noi, din România, să mergem să vizităm locurile dimprejurul casei. Adică bun, e util să mergem și pe la New York, și pe la Paris, că nu putem totuși să pierdem suflul epocii în care trăim. În egală măsură, e foarte important, poate chiar mai important, să mergem pe la Clejani, să mergem pe la Zece Prăjini, pe la Soporu de Câmpie, pe la Frata, să mai vedem și cum viețuiesc oamenii ăia pe acolo, și o să avem surpriza să aflăm că nu suntem chiar în secolul ăla al vitezei la care ne gândim într-o primă fază. Astea două mă ajută să mă conectez cel mai mult cu folclorul și cu muzicile de tradiție.

Bogdan crede și că oamenii de vârsta noastră care trăiesc în satele din România nu sunt, nici pe departe, ai trecutului. „Copiii lor vor fi colegi la școală cu copiii noștri. Eu nu consider că e o chestie a trecutului. Asta e o idee care ține tot de cât de mult ne-am îndepărtat noi, de fapt, de cine suntem cu adevărat. Eu, la New York, când am fost în Harlem și îmi cântau băiețașii pe toate străzile blues, nu spuneau că ei cântă muzică veche, spuneau că ei cântă muzica lor. Eu nu o consider legată de trecut, o consider legată de prezent și mi-aș dori să fie legată mai ales de viitor.

Muzica, înainte de toate, l-a salvat pe Bogdan. Spune că a fost scăparea dintr-o viață de frustrări, de muncă de birou, și chiar dacă alegerea i-a adus, de fapt, mai multe responsabilități, e mândru că și-a ascultat inima. Cu doi ani în urmă, povestea că va face o fuziune când va fi pregătit. Acum îi surâde mai mult ideea, dar crede că singurul mod în care ar vrea să se întâmple asta ar fi sub formă de coloană sonoră pentru film, colaborând și cu artiști contemporani pe care îi admiră și îi consideră niște repere, precum Gojira, Golan, dar și Mircea Florian sau Artanu.

Pandemia nu l-a oprit să-și continue vizitele în zonele țării care i-au adus nu numai muzică de jale și de bucurie, ci și posibilitatea de a sta de vorbă cu oameni care au văzut și trăit realități diferite. A fost o anchetă destul de dificilă, povestește, pentru că s-a trezit nevoit să fie cu mult mai responsabil față de oameni care au trecut bine de 70 de ani, iar toate muzicile și poveștile au fost rostite din spatele măștilor de protecție. Înainte, îi făcea plăcere să-i observe cum articulează anumite cuvinte, cu ce intensitate se atinge o notă pe instrument, în ce unghi li se arcuiesc sprâncenele când ritmul urcă sau coboară. Era atent la felul în care mănâncă, beau, trăiesc, dar și la cum se-mbracă. „Am fost în peste o sută de localități din România, sate, comune, orașe mici și mijlocii, în fiecare am găsit niște povești minunate și eterogene una față de cealaltă. Am găsit o diversitate extraordinară, o diversitate de sunet, o diversitate de trăiri, o diversitate de emoții, și o diversitate de stiluri de viață, care mi se pare esențială pentru a înțelege cu precizie cine suntem noi cu adevărat. Că noi ăia suntem. Oricât de tare ne-am vopsi, oricâte pălării de brand am purta și oricâți ugly sneakers am pune în picioare, noi tot ăia suntem. Mâinile și picioarele miros la fel. Pare că o bună parte din populația acestei țări asta și-ar dori: să șteargă cu guma absolut tot ce a fost la moșii și strămoșii noștri și să devenim oamenii 2.0 lipsiți de trecut. Îmi vorbește și despre stilul vestimentar adecvat pentru un lăutar, despre care spune că e esențial și că l-a furat de la oameni, în timp. „Lăutarii și-au pierdut de tot capacitatea de a mai înțelege ce-i cu țoalele. Niciodată nu am avut problema asta cu lăutari trecuți de 60 de ani. O cămașă albă aveau, dar era impecabilă. Un sacou la două rânduri de nasturi aveau, dar era impecabil. Ținut de atunci, din anii 60, adus cu mari eforturi din Germania, din Franța, de unde se putea, prin bișniță, totul la negru, ascunse prin dughene, mutate prin portbagaje. Acum există acces. Am puști de 25-30-35 de ani pe care i-am chemat să cânte alături de mine și mi-au venit în hoodie. La cântare. Dacă n-ai pantofi de lac, nu intri la cântare.

Ce-l ajută pe Bogdan înainte să călătorească prin țară e documentarea minuțioasă a zonei și împrejurimilor, anexând astfel numele de familie ale tuturor țăranilor, lăutarilor romi sau ceterașilor maghiari care au cântat la un moment dat în viață sau, cu puțin noroc, încă mai cântă. „Intru în casa unui om care poate fi șofer, poate fi hamal, poate fi lucrător feroviar, dar care îmi mai poate spune niște lucruri. Și din poartă-n poartă poți ajunge la rude, veri, la niște cumnați. Ideea e să ai disponibilitatea să asculți, să vorbești mai puțin, și să-ncerci să înțelegi perfect contextul în care oamenii ăștia au rămas, în ce măsură au mai rămas, dacă au mai rămas, dacă nu de ce, atașați de muzicile lor de familie. Pentru că muzica asta e o muzică de familie, nu e o muzică de neam, nu e o muzică de țară, asta e o prostie. Este ce a cântat tataie și ce a cântat tata lu tataie.

Îl întreb ce cântă când e fericit. „Muzică de jale. E normal, ca să poți să balansezi lucrurile. Dacă aș cânta muzică de jale când sunt terminat, ar ieși ceva îngrozitor. Întotdeauna am văzut muzica ca pe o chestiune de Yin și Yang. Este o chestie care te ajută să te recalibrezi din punct de vedere emoțional astfel încât centrii gravitaționali să tindă către zero. Dacă ești trist și asculți muzică tristă, e un sentiment foarte periculos, pentru care trebuie să ai o putere emoțională, spirituală foarte mare, pe care eu nu cred c-o am de fiecare dată. Să nu te seducă limba aia de șarpe înveninat cu două tăișuri pe care o are depresia. Care e foarte dulce la început, te trage. Ideal e să-ncerci să ieși, dar nu de tot, pentru că și din spectrul tristeții există niște sentimente foarte frumoase, cum e melancolia, nostalgia. Dar mare atenție când te apleci, ca să-l citez pe Gheorghe Dinică, pentru că tot timpul acolo poate exista o cufundare din care nu te mai pot scoate decât doctorii și pastilele. 

EMAA „E important să păstrezi un oarecare dor – și de la artist la public, și de la public la artist. Când totul e consumat repede, nu prea te mai bucuri. Nu aș vrea să uităm.

Într-o după-amiază de decembrie îmi scria un prieten: „Ascultam EMAA și mi-a zis maică-mea că melodia asta e făcută după o piesă veche a Marinei Voica, Și afară plouă. Era vorba despre melodia Copilul, și după ce am ascultat-o în fereastra de Messenger i-am răspuns că e mai mult decât evident și că „tipa e mișto, sper să aibă succes. Patru luni mai târziu, mă întâlneam la Galeria SENAT – acolo unde am organizat editorialul de modă împreună cu Tommy Hilfiger – cu tipa asta mișto să vorbim despre primul ei album, Macii înfloresc iarna, compus și lansat într-o perioadă în care, mai mult ca oricând, oamenii au nevoie să-și găsească alinarea în artă, în oricare dintre formele ei.

EMAA (sau EM44) e un nume pe care trebuie să-l reții, pentru că te va purta prin gândurile unei artiste de 29 de ani și o să-ți dea voie să te regăsești în stările pe care le transpune cu un amestec de vulnerabilitate și putere în piese de pop alternativ. Înainte să semneze cu Global Records în 2020 și să se prezinte astfel, Emanuela Alexa cânta într-o trupă de rock alternativ, BAB, și colabora și cu artiști cunoscuți din hip-hop-ul românesc. Poate o recunoști după semnătura EM, pe care a folosit-o în proiectele cu Silent Strike pentru albumul Its Not Safe To Turn Off Your Computer, lansat în 2017. Sau de pe coloana sonoră a serialului românesc Hackerville, produs de HBO. Sau după piesele Mâine și Azi ale lui Deliric. Îmi amintesc că nu mulți se întrebau, la momentul lansării pieselor din urmă, a cui e vocea hipnotizantă din refren, majoritatea trăia atât de intens muzicalitatea și profunzimea versurilor încât le-au luat așa cum au venit. EM era un mister, o voce pe care Deliric a ales-o știind că va sublinia mesajul pe care voia să-l transmită. Apoi fanii au început să devină interesați. „Vocea asta feminină îmi face pielea de găină, scria un internaut în secțiunea de comentarii a piesei Mâine, în urmă cu patru ani. „EM care transmite atâtea doar printr-o fredonare… superb. Unul dintre cele mai tari refrene din hip-hop-ul românesc, paradoxal totuși. Superb!, spunea cineva despre piesa Azi, anul trecut, în timp ce un alt fan spera la cât mai multe colaborări între cei doi artiști: „Mai multe piese cu EM frate, nu spune un cuvânt și totuși e fenomenală.

Dar, după de piesele pe care le-a scris alături de artiști din underground, acolo unde și-a păstrat sound-ul ani la rând, EMAA a ieșit în față cu un album în care și-a pus toate stările. Despre procesul creației în vreme de criză și cu opțiuni limitate de promovare, îmi spune: „mi-am concentrat toată energia spre a face tot felul de chestii. Eu venind și dintr-o zonă destul de independentă, am mai trecut prin pandemii metaforice. Mă folosesc de orice stare, oricât de gravă și oricât de joasă, ca să o transpun în ceva constructiv, indiferent că sunt pandemii sau despărțiri sau orice altceva. EMAA a făcut un pas către mainstream prin colaborarea cu The Motans la piesa Insula, care s-a auzit două săptămâni exclusiv la radio, înainte să fie disponibilă pe YouTube și rețelele de streaming. Am întrebat-o cum simte vibrația zonei comerciale românești și dacă i-ar plăcea să rămână aici sau să revină la muzica experimentală, în underground, și mi-a spus cum, de fapt, și-ar dori mai mult să dispară termenii ăștia. „Nu cred că ar trebui să fie vorba de comerț când discutăm de artă, într-un fel sau altul. Aș vrea să aduc elemente din mai multe părți. Cred că pot surprinde mai multe stări care e posibil să nu semene una cu cealaltă, adică într-o piesă să par foarte sensibilă, într-o altă piesă să par powerful, dar esența rămâne cam aceeași.

Despre scena industriei muzicale românești, EMAA spune că apreciază diversitatea și înțelege că nu orice piesă poate intra în heavy rotation pe radio sau TV, dar zice că e loc de mai mult și mai bine. „Cred că începe să se diversifice, ceea ce e extraordinar. Începe să se facă tot felul de mash-up-uri între artiști din toate zonele, dar avem nevoie de mai multă diversitate. Atunci când își pune cuvintele pe hârtie, EMAA nu se gândește la ce potențială piesă ar dărâma trending-ul și nici la frecvența cu care ar fi ascultată de public, pur și simplu pentru că nu știe ce le place oamenilor să asculte. După cum spunea Giveon în Rolling Stone Magazine recent, lumea a început să-l asculte în momentul în care și-a concentrat toată atenția în a scrie și a face muzică pentru sine, ca și când nimeni altcineva nu l-ar asculta. Pe același drum se-ndreaptă și EMAA: „Trebuie să-mi placă mie, să mă spargă pe mine, ca și când aș fi o altă persoană. Sunt piese pe care le ascult și reușesc să mă detașez de faptul că le-am făcut eu. Dacă eu nu aș asculta piesa respectivă, nu aș putea să o livrez mai departe.

Feedback-ul din partea publicului a devenit constant după ce albumul cu cele șapte piese a fost urcat pe YouTube, moment în care i-a fost confirmat faptul că oamenii sunt receptivi și deschiși la mesajele ei, dar doar atunci când crede că are ceva de spus. La fel simte și în privința social media, nu vede sensul în a posta lucruri doar ca să o știe lumea acolo, să treacă în scroll peste încă o fotografie. Își dorește, în același timp, să păstreze un dor care să se manifeste reciproc. „Mi se pare că trebuie să existe un context pentru interacțiunea asta, așa încât să nu se piardă din magie. Trebuie să creăm un context și un spațiu în care să ne putem detașa de realitate, să ne putem detașa de tot ce înseamnă societate și reguli. E important să păstrezi un oarecare dor – și de la artist la public, și de la public la artist. Când totul e consumat repede, nu prea te mai bucuri. Nu aș vrea să uităm.

Acum, că fanbase-ul artistei e în continuă creștere, la muzica pe care o face pentru ea se adaugă și o parte semnificativă de responsabilitate, pe care o acceptă fără să se detașeze de scopul inițial, adică să rămână sinceră și în ton cu vocea sa interioară, chiar și când lucrurile iau o întorsătură neașteptată. „E o responsabilitate pe care cred că artistul și-o dă lui. Ai senzația că e ceva sacru acolo, care trebuie într-un fel sau altul protejat, și atunci cred că ai responsabilitatea să-ți aperi copilul, pentru că, până la urmă, e singura chestie pe care o ai. Când nu-și găsește locul, pleacă în natură, unde se deconectează chiar și de la muzică. Iar dacă alege, totuși, să acompanieze peisajul, merge către piese instrumentale, poate Nils Frahm sau Atoms for Peace, poate Radiohead. „Muzica mă duce într-o altă realitate. Îmi creez multe realități în funcție de cum mi-ar plăcea să arate.

O întreb la final despre stilul ei vestimentar, și spune că, chiar dacă nu a reușit să-l definească foarte clar până acum, știe că vrea să păstreze niște contraste. „Dacă o piesă e foarte caldă și foarte moale, încerc să nu arăt asta și estetic. Încerc să mă joc cu contrastele. Îmi place să fiu comodă și zona asta mai sălbatică, neșlefuită, îmi place, mi se pare că e mai raw și mai adevărată, dar nu am un stil definit. 

MARK STAM  „Dau totul din mine, risc tot ce pot, îmi încerc norocul, iar dacă îmi iese las totul și mă ocup până la finele vieții doar cu asta. Dacă nu, mă fac inginer și aia e.

Marius Stamatin a devenit Mark Stam în 2017, când a respins ideea de a studia la Universitatea Tehnică din Republica Moldova și a venit în România cu un singur gând: să facă în așa fel încât oamenii să relaționeze cu ceea ce trăiește și pune în versuri. Tânărul Marius de 12-13 ani își urmărea unchiul cum cânta la nunți și la aniversări, iar de ziua lui de naștere și-a făcut curaj și i-a cerut microfonul să cânte o piesă, oricare. „Atunci a fost prima dată când am cântat în fața unui public, în fața familiei mele. Cântam foarte rău, dar susținerea lor a trezit o scânteie în mine. Alimentată de visul unui copil de a ajunge rock star, mai ales în era filmelor Disney de mare succes High School Musical și Camp Rock, pasiunea lui a crescut și a devenit un scop pe care urma să-l atingă câțiva ani mai târziu. În liceu s-a înscris într-un concurs muzical, Ploaie de stele, iar când tatăl lui a aflat, i-a spus că poate repeta la boxele prăfuite pe care le au în garaj. Părinții i-au încurajat talentul, sperând că este doar un hobby și un mod de a-și diversifica rutina, dar Mark și-a construit un plan înainte de a semna pentru o profesie tehnică: „Dau totul din mine, risc tot ce pot, îmi încerc norocul, iar dacă îmi iese las totul și mă ocup până la finele vieții doar cu asta. Dacă nu, mă fac inginer și aia e.

A venit în România în urma unor discuții cu frații Spoială pentru lansarea proiectului muzical, lucru pe care l-a făcut pentru că în Moldova opțiunile erau și continuă să fie limitate. Oricât ar fi cântat la nunți, nu ar fi devenit rock star, iar Eurovision-ul nu l-ar fi dus chiar pe culmile succesului. După lansarea piesei Doar noi și colaborarea cu Alina Eremia, a venit și binecuvântarea părinților să continue să-și exploreze potențialul. „Acum ei sunt cei care ard de nerăbdare și mă întreabă când mai scot o piesă. Și mama e foarte critică, îmi zice: «Nu mai face balade, fă mai mișcătoare, așa, să danseze tinerii», spune râzând. Era timid, introvertit și speriat că nu știe cu ce să-nceapă. Își punea tot felul de întrebări în legătură cu stilul pe care să-l abordeze, cum avea să-și dea seama că o piesă e bună sau că este percepută de oameni așa cum a gândit-o el. Pe parcurs, a înțeles că trebuie să rămână ancorat în prezent, să experimenteze cât mai mult și să vină constant cu noi abordări. Pentru că se regăsește atât în balade, cât și în dance sau R&B, dar ceea ce își dorește, în fapt, este ca lumea să-i recunoască piesele în mulțime.

Când și-a auzit pentru prima dată vocea la radio, Mark a crezut că a dat-o-n bară, că a început cu stângul, și că zilele în care piesa urma să se audă pe post erau numărate. „Dar asta era în capul meu, pentru că eram super critic cu mine. Pentru că publicul a reacționat pozitiv și asta ne-a motivat pe toți să mergem mai departe, își amintește artistul în vârstă de 23 de ani. De atunci, se concentrează mai mult pe feedback-ul din partea publicului și e atent la sugestiile pe care le primește, pentru că aspiră să devină mereu mai bun și să crească alături de fani. „Contează mult părerile celorlalți, pentru că ele îți dau boost mai departe. Când înțelegi că oamenii rezonează cu ceea ce faci se adună acolo, în punguța aia cu inspirație și motivație, și te împinge să explorezi noi teritorii și să faci chestii și mai frumoase, pentru că deja ai o datorie. Dacă ai venit cu o piesă bună, următoarea trebuie să fie și mai bună. Mai mult, nu-și permite să eșueze sub nici o formă, pentru că muzica nu mai înseamnă să-i ceară voie unchiului să cânte De ce plâng chitarele, el nu se mai află în fața TV-ului urmărind Camp Rock, iar partea de business din cariera de artist este complexă și anevoioasă. „Dacă muzica era pentru mine doar un hobby, nu avea să-mi pese. M-aș fi condus doar după ce vrea inima mea, nu după ce este popular acum sau ce este în vogă, ce-i actual. Ăsta este și business-ul meu acum, totul e un job full time, poate chiar mai mult de-atât.

2020 s-a simțit apăsător și intens pentru fiecare dintre noi, venind la pachet cu tot felul de întrebări fără răspuns, căutări de sens și încercarea reflecției asupra unui viitor „normal. Nici pentru Mark nu a fost mai ușor, fiind nevoit să se mute din primul lui apartament într-un loc pe care și-l putea permite, lăsând în urmă un spațiu care i-a marcat momente și o etapă din viață. „Am câteva piese legate de primul meu apartament în București. În apartamentul ăla am crescut, m-am format ca bărbat, ca personalitate, ca artist. Am învățat foarte multe stând acolo, citind, greșind și corectând greșelile. Au călcat în apartamentul ăla oameni de încredere, de neîncredere, oameni care m-au ajutat cum au putut și oameni care m-au trădat la prima posibilitate, îmi povestește Mark fixând cu privirea un punct în asfalt. Spune că trei piese din jumătatea de album pe care deja a pregătit-o în pandemie, pe care speră să-l lanseze în toamnă, sunt despre acel loc, iar restul vorbesc despre trăirile lui și relațiile care l-au ajutat să devină omul de azi. „Toate piesele sunt niște retrospective asupra unor relații interumane sau interne, pentru că toți avem acolo două personalități care sunt mereu în contradictoriu, piese care au un mesaj de viață.

Cântecul E OK, în colaborare cu Sore, a debutat în forță la începutul lui aprilie, o piesă motivațională prin care Mark vrea să transmită că e normal să ai momente triste, să nu afișezi un zâmbet atunci când nu simți tocmai bucurie și că trebuie să ne acceptăm și părțile astea. Ademenit în bula Instagram-ului care arată niște oameni veșnic fericiți cu vieți interesante, Mark a simțit că are nevoie de o pauză de la social media pentru a-și reconstrui motivația. Atunci a apărut piesa E OK. „M-am pus în scaunul unui ascultător, iar timp de jumătate de an am ascultat-o încontinuu. M-a ajutat să mă înțeleg și pe mine mai bine, în sensul că dacă am o perioadă nașpa, trebuie să o arăt și pe Instagram. Mă rog, cel puțin să nu o fake-uiesc, să nu mă prefac. Dacă e rău, e rău, asta e. De-a lungul anilor am fost încurcat de toată pseudo-fericirea asta de pe Instagram-Facebook și m-am luat și eu după val. Inevitabil am ajuns în capcana asta în care intrăm mulți.

De-asta își dorește mai mult ca orice ca muzica lui să ajute, să inspire oamenii să meargă mai departe, așa cum pe el l-au ajutat piesele lui Ed Sheeran, artist pe care îl admiră din copilărie. „Dacă o să văd că o sută de mii de oameni merg înainte și se ocupă cu ceea ce le place cel mai mult datorită mie sau datorită pieselor mele, care i-au inspirat, motivat, le-au alinat problemele, o să fiu mai bucuros decât dacă aș fi pe primul loc în topuri.

Îl întreb cum simte el scena, dacă crede că aparține show-ului. Însă plăcerea lui de a fi în concert, spune, merge către energia pe care o simte din partea publicului, atunci când fanii îi cântă versurile, dar și sesiunile de poze cu ei, unde are ocazia să discute, pentru că le consideră experiențe unice. „E greu de descris în cuvinte, de aceea ard de nerăbdare să se deschidă totul și să revină lumea la normal.
Mark nu a încetat să viseze, pentru că în oglindă vede același puști de 12-13 ani care aspiră să ajungă un artist internațional, iar în direcția asta deja face pași. La puțin timp după lansarea primului album, vrea să pregătească unul și în limba engleză. „Eu sunt visător de fel, iar visurile mele se îndeplinesc pentru că le vizualizez și cred foarte mult în ele. 

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK