ELLE EXCLUSIV: MADALINA GHENEA – Povestea ei. Vorbele ei.

VEZI FOTO

POZA 1 / 7

„M-am născut în Slatina pe 8 august 1987, la ora 13:00, într-o familie de oameni simpli. Primii ani am locuit în cartierul Steaua, într-un apartament, cu părinții mei și cu fratele meu, Alin. Ai mei nu au avut norocul să fie ajutați de părinți. Pe bunicul patern, Dumnezeu să îl odihnească în pace, din păcate nu l-am cunoscut niciodată. S-a dus prea tânăr. Eu, dintre toate rudele, nu semăn cu tata, nici cu mama, semăn cu el, înaaalt și slab, cu degete lungi, ten măsliniu, păr ușor ondulat. Tot de la el am înțeles că am moștenit și generozitatea, ambiţia, încăpăţânarea. Din poveștile mamei, era un om care muncea mereu și nu stătea locului niciodată. Eu așa sunt, dependentă de muncă, dacă nu am ceva de făcut, găsesc.

Mama, draga de ea, mama este totul. Era o persoană foarte activă din punct de vedere profesional, veterinar fiind; era foarte solicitată şi dedicată profesiei sale, mergea la urgențe și de Crăciun și de Anul Nou. De o răbdare înduioşătoare cu mine, cu fratele meu, cu tata. Mergeam cu mama la serviciul ei, lucra în comunele și satele de pe lângă Slatina. Acolo culegeam fructe, eram înconjurată de gâze, animăluțe, aer curat, miros de ploaie, de verde, de iarbă, de foc, de fum, de viață la țară, și eu eram cel mai fericit copil pentru că mă lua cu ea acolo, pentru că îmi plăcea la țară, dar mai ales pentru că mă îmbrăca mereu frumos și pentru că eram în centrul atenției și fiecare îmi dăruia câte ceva… o nucă, un măr, un must. De mică m-am obișnuit să colind satele, să cunosc oameni noi zilnic, să păstrez de peste tot câte ceva.

Azi Mădălina e la fel, Mădălina colindă lumea, cunoaște mereu oameni noi, poartă în suflet povești și duce acasă câte o bucățică din fiecare colț pe unde a fost. E un muzeu casa mea, un depozit de lucruri, lucruri fără valoare, dar fiecare cu o poveste. Am avut marele noroc să am o mamă care mi-a dăruit ambiţia de a trăi, curiozitatea de a cunoaşte mai mult decât îţi poate oferi o condiţie obișnuită, dragostea de carte, imaginația și speranța în drumuri pe care acel univers din Slatina le excludea.

Mama a purtat în suflet povești cu personaje evadate din cărți, de pe marele ecran, a visat pentru mine un viitor de artistă. Mi-a spus aproape zilnic, de când mă știu, că eu voi fi într-o zi artistă, a hotărât să mă ducă la școala de arte și, chiar dacă nu știa ea exact ce artă să aleagă pentru mine, m-a împins spre canto, pian, balet, pictură.

Ne-am mutat din cartierul Steaua în centrul vechi. E superb acolo, de curând au filmat Moromeții, să mergeți să vizitați (râde), la câteva minute de mers pe jos de locul care avea să devină a doua mea casă, școala de arte din Slatina. Doamne, cât am iubit acel loc! Patru ore pe zi, aproape zilnic, ascultam muzică clasică. Așa am crescut cu muzica, și ai mei cântă amândoi. Azi mă usuc fără muzică.
Le-am încercat pe toate, am terminat școala de arte la clasa de balet și azi aș putea să fiu profesoară cu diploma pe care am primit-o. Profesoara mea de balet, Maria Săvescu, mi-a fost ca o a doua mamă; s-a stins acum câteva luni. Poate că o parte din drumul pe care l-am urmat în viață i-o datorez ei și vreau să îi mulțumesc pentru tot ce a făcut pentru mine.

Nu am fost un copil frumos, cred că doar mama mă vedea frumoasă, la școala eram cea mai înaltă, cea mai slabă, cea care ducea catalogul la cancelarie, cea care strângea fondul clasei, cea care plângea pentru un 8. Nu am fost un copil însetat de dragostea părinților mei, am fost un copil independent.

✩ ✩ ✩

Eu nu cunosc definiția talentului, sunt coordonate care compun succesul, cred că una din componentele lui este forța interioară. Am căzut de atâtea ori, de atâtea ori m-am ridicat, și de câte ori m-am ridicat, m-am reinventat, am descoperit lucruri despre care habar nu aveam că există în mine.

În 2001, o agenție de modele din București organiza un casting în orașul meu. Am fost și eu la acel casting, dar nu în speranța că voi lucra vreodată ca model (excludeam asta), ci pentru că fratele meu își dorea să vadă cele mai frumoase fete din oraș (râde). M-au întrebat dacă am pașaport, nu aveam, nu ieșisem niciodată din țara, de prea puține ori ieșisem din județ.

Câteva luni după, făceam la Milano prima mea prezentare pentru La Perla… și în acel moment nu știam ce însemna La Perla.

✩ ✩ ✩

Pledez, în detrimentul modei, pentru stil. Faza cu moda nu am acceptat-o mult timp. Când mulțimile cumpără frenetic ceva, eu mă feresc de asta. Mulți ani nici nu mi-am permis să mă îmbrac la modă, poate că nici astăzi nu îmi permit. Caut un stil al meu, caut lucruri care au rămas în timp și de multe ori cumpăr haine care au zeci de ani vechime. Timpul mi-a demonstrat că, atunci când găsești lucruri care se potrivesc cu realitatea zilelor noastre, găsești o mică avere.

✩ ✩ ✩

La 14 ani am plecat de acasă. Au urmat 16 ani de muncă. Au urmat ani grei, departe de casă, fără părinți, de multe ori fără mâncare, fără prieteni.

Îmi aduc aminte că în Grecia puneam pâinea într-o pungă și dădeam cu ea de pământ să o fac firimituri, să o pun în supa instant, atât de tare era. Mâncam dintr-o pâine o săptămâna. Nu aveam bani pentru că îi cheltuiam pe taxiuri; fiind totul în greacă, nu înțelegeam nimic și deseori mă pierdeam. Mă va certa mama că povestesc asta, este un episod neortodox, să dai cu pâinea de-a dura nu e frumos, dar pentru mine este o amintire frumoasă. Nu am suferit în acea perioadă, mă amuză situația mea materială, când călătoream, ca să nu plătesc kilograme în plus la bagaj purtam jumătate din valiză pe mine. Să alergi după avioane îmbrăcată cu patru geci nu e comod, dar poate fi foarte amuzant.

Au urmat casting-uri și dezamăgiri, agenții care nu m-au plătit nici în ziua de astăzi. Sunt multe de povestit, sunt și multe întâmplări frumoase, micile mele reușite, bucuriile mele mărunte pe care am avut marele dar de la Dumnezeu să le prețuiesc. Sunt oameni care învață prea târziu să prețuiască micile momente, poate le prețuiesc când nu mai sunt, eu am avut noroc să mă bucur de puțin. Marile momente, cele care mi-au rupt sufletul, care mi-au sfâșiat inima, întâlnirile miraculoase cu creatorii formidabili care mi-au umplut viața de bucurie, aceste extreme, aceste momente m-au format, m-au șlefuit și m-au făcut cine sunt azi. Cred despre mine că știu să mă bucur de puțin și mai cred că totdeauna fericirea se dobândește după multe piedici.

În modă nu am excelat, nu am avut agenți care să creadă în mine.

Ba eram prea slabă, ba eram prea grasă, până când am decis că eu trebuie să mă plac și astăzi aplic aceeași regula la fiecare shooting, în cazul fiecărui personaj: în primul rând trebuie să mă plac eu.

✩ ✩ ✩

Succesul, dacă pot să îl numesc succes, a venit în cazul meu după apariția pe sticlă. Pozele nu au produs mari schimbări în viața mea.

Nu știu dacă în această ordine, dar cam acestea sunt momentele profesionale care mi-au schimbat viitorul: reclama la o companie de telefonie mobilă alături de unul dintre cei mai importanți actori italieni, prezentarea evenimentului Mille Miglia, prezentarea Festivalului de Film de la Ischia, prezentarea Festivalului Italian de Film din Los Angeles, prezența pe scenă alături de nume ca Tarantino, de Niro, Pacino; primul meu film, o comedie, cu un succes uriaș la box-office-ul din Italia; prima mea dramă cu premiu la Festivalul de Film de la Roma, primul meu film în engleză alături de Jude Law, primul meu serial; un rol care mi-a adus prezența pe posterul unui film alături de Michael Caine, Harvey Keitel și Jane Fonda; prezentarea festivalului de la Sanremo, primul meu rol principal într-un film regizat de un câștigător de Oscar.

Lucrez cu același agent din 2007, Alberto Vergani. El este singurul care a înțeles „nu-urile mele. Cariera mea este formată din mari „nu-uri. Am spus nu la atât de mulți bani, alegând să fac proiecte importante pentru sufletul meu, dar atât de prost plătite.

E greu să găsești un agent care să aleagă alături de tine drumul mai greu, drumul mai lung, drumul care la început se plătește puțin, dacă nu mai deloc.

✩ ✩ ✩

Și în toată această fugă eu mi-am dorit un copil. Am trecut printr-o experiență care m-a convins că nu pot avea copii; am încercat să adopt, nu am reușit.

Mânată de instinctul de mamă, involuntar, spontan, am început voluntariatul, caritatea, în 2010. Eram la Festivalul de Film de la Ischia și Paul Haggis mi-a vorbit despre această asociație pe care a fondat-o împreună cu un preot în Haiti, a 17-a cea mai săracă țară din lume. Lucrez cu ei de șase ani.

Am fost prima dată în Port-au-Prince imediat după cutremurul din 2010, mi s-a părut iadul pe Pământ. Am mers anual de atunci, chiar și de câteva ori pe an. Am lucrat ca voluntar și în Mozambic, a șaptea cea mai săracă țară din lume, dar și în România. Aici am făcut proiecte frumoase cu Hospice Casa Speranței. Ultima mea donație? Un colț din ultimul meu film, Smitten!, scris și regizat de Barry Morrow. A fost primul meu rol principal într-un film în limba engleză. Rosalia, personajul meu, deține în film un restaurant. Atât de tare m-am atașat de rol, de poveste, de cei de pe platourile de filmare, s-a format o familie și studiourile, locațiile, mi-au devenit casă. Atât de greu mi-a fost să mă despart de acești oameni minunați, atât de greu mi-a fost să mă despart de restaurantul meu, 300 de metri pătrați de scenografie, încât la sfârșitul filmărilor am decis să pun toată scenografia în două camioane și să o trimit, din Roma, în București, într-un depozit. Nu am știut exact ce voi face cu acest enorm transport, dar am închiriat un depozit și mi-am spus că într-o zi voi face ceva cu restaurantul Rosaliei.

Între timp, Hospice a dezvoltat centrul socio-medical de la Adunaţii Copăceni, centru ce oferă servicii de îngrijire paliativă şi soluţii de terapie recuperaţională copiilor aflaţi în suferinţă. După o vizită la Copăceni, mi-am dat seama că enormul transport din Italia și-a găsit în sfârșit locul. Am decis să donez decorul, scenografia care are o poveste, o poveste scrisă de un scenarist de Oscar. Mă bucur enorm că pacienții, copiii minunați și familiile lor, vor afla povestea Rosaliei. E un film pentru toate vârstele, un film despre iubire, în toate formele ei. În filantropie am învățat că ești cu adevărat fericit pentru că nu aștepți nimic în schimbul iubirii pe care o dai. Dar filantropia și întrajutorarea nu au reușit să umple golul din sufletul meu.

✩ ✩ ✩

Trec acum la cel mai important capitol din viața mea. Deși eram într-o perioadă aglomerată, cel mai bun moment din viața mea profesională, prezentasem Sanremo, jucasem primul rol principal într-un film în engleză, mă mutasem la Los Angeles, lucram nonstop, a apărut ea, minunea mea atât de dorită. Spun minune pentru că medicii mă asiguraseră că eu nu voi avea copii.

Am avut o sarcină groaznică, dar m-am gândit zilnic că, după toate acele dureri, o voi ține în brațe pe ea. Am ascuns sarcina de frică să nu o pierd, am ascuns-o și de mama, nu voiam să o mai dezamăgesc ca în trecut. Am continuat în cele nouă luni să lucrez, nu m-am învățat minte nici când, în a patra lună, am ajuns la Urgențe și mi-au spus că o pierd dacă nu stau locului. Am lucrat până în ziua în care am născut, unul dintre ultimele job-uri a fost cu cinci zile înainte să nasc. Era un spot pentru TIFF, mi-au filmat doar fața și spatele, aveam o altă formă în acel moment, cea mai frumoasă formă pe care am avut-o vreodată.

Am născut în România, după un travaliu chinuitor de aproape 24 de ore. Am locuit până în prezent în România cu micuța, deși s-a scris că am locuit în Italia, în nu știu ce castel printre nu știu ce măslini. Am fost acolo doar în vizită trei zile la un shooting, când eram însărcinată. Eu nici în România nu am locuit într-un castel, locuiam într-o mansardă la etajul patru, fără lift. Spun fără lift pentru că, având probleme cu sarcina, le urcam greu și mi le voi aduce aminte toată viața.

La maternitate nu este adevărat că aș fi avut pază (râde), și asta m-a amuzat tare când s-a scris. Mă amuză teribil diferența dintre cum sunt creionată de presă și cum sunt eu de fapt. Locuiesc într-un apartament modest de 100 de metri pătrați, la bloc, proprietatea familiei mele. Zbor low cost, caut cu săptămânile deal-uri când plec în vacanță, să găsesc cel mai bun preț, am împărțit cheltuielile de când mă știu cu cine am împărțit casa sau, de multe ori, am plătit pentru prietene sau iubiți. Dar ce mai contează ce scrie presa de când o am pe ea?

✩ ✩ ✩

Fetița mea, copilul meu frumos, puiul meu dorit a luat toată concentrarea mea, tot timpul meu. De trei zile încerc să răspund la acest interviu și tot nu reușesc. De trei zile sunt singură cu ea, mama pleacă săptămânal la tata, la Slatina, și eu rămân singură. Ce noroc am eu să fiu ajutată de mama, singura care m-a ajutat într-o perioada atât de delicată! Ar trebui să îi fac o statuie pentru tot ce a făcut pentru mine în viața asta. Nu am reușit să iau o femeie în casă, o bonă. Am preferat să fac eu totul, singură, doar eu cu ea, numai noi două. Numai o mamă înțelege: alăptat, legănat pe picioare, mâncat, gătit, spălat biberoane, spălat hăinuțe, schimbat, băița, joaca… am aflat că sunt un clovn de când o am pe ea.

Noaptea mă trezesc din trei în trei ore de aproape 8 luni și înainte, în sarcină, nu dormeam de dureri. Dar am găsit o forță în mine pe care nu știam că o am, dar și o vulnerabilitate ieșită din comun. Am văzut de curând un clip care ar putea descrie perfect această perioadă. O agenţie americană de forţă de muncă a postat prin tot oraşul o serie de anunţuri de angajare pentru postul de „director de operaţiuni, încercând să atragă atenţia că acesta este cel mai greu loc de muncă din lume. Într-un final, 24 de oameni au aplicat. Interviul a reuşit să îi sperie pe candidați după ce au aflat cerinţele postului: stat în picioare tot timpul, cel puţin 135 de ore de muncă pe săptămână, cunoştinţe de medicină, financiare şi culinare, fără concedii şi fără timp de dormit. Mai mult, salariul era zero dolari. Într-un final, aplicanţii au descoperit că este vorba despre meseria de mamă, considerată cea mai grea slujbă din lume.

Tot universul ei sunt eu și eu am ochi doar pentru ea. Și uite că, după trei zile, am reușit să răspund și la interviul acesta. Sau mai bine spus să răspundem. Noi două! Eu și Charlotte.

Fotografii: Joseph Cardo;
Realizatori: Roxana Voloșeniuc și Domnica Mărgescu;
Styling: Vincenzo Quinto;
Consemnat de Ioana Ulmeanu.
Machiaj: Barbara Pastore.
Coafură: Henzo Lorusso.

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK