No shave, no shame! Despre părul corporal, fără rușine și fără rezerve

Au trecut vremurile pielii etern catifelate a femeilor, iar astăzi doar cei mai conservatori se oripilează în fața unor fire de păr care brăzdează o pereche de picioare. Însă drumul spre acceptarea frumuseții cu adevărat naturale a fost lung și nu s-a încheiat încă.

Una dintre primele mele amintiri din copilărie e undeva în jurul vârstei de trei ani, când nu reușeam să adorm nicicum până nu simțeam mâna mamei aproape de mine și nu o mângâiam. Îmi aduc aminte că avea pielea catifelată și o dezmierdam ore în șir până când, în sfârșit, mă fura somnul. Cu cât creșteam, pielea mamei era neschimbată, rămânea la fel de catifelată, în comparație cu a tatălui meu, pe care refuzam să îl pup fiindcă barba lui mă înțepa îngrozitor. Eram convinsă că așa-i natura corpului nostru, toți bărbații din familia mea aveau fie barbă, fie mustață, păr pe mâini și pe picioare, pe când femeile erau lipsite de toată pilozitatea asta. Dar nu peste mulți ani natura mi-a demontat teoria și m-a transformat într-un băiețel în toată regula, cu mult păr pe picioare și cu un soi de monosprânceană. Atunci mama mi-a explicat că și ea are păr și că toate femeile au, însă că e de datoria noastră, a femeilor, să îl îndepărtăm, că nu mai pot să port o rochie scurtă dacă nu am picioarele epilate, fiindcă de acum sunt o domnișoară și pur și simplu nu se cade să apar așa.

Reflectând acum, 15 ani mai târziu, îmi dau seama că, de fapt, problema epilării nu mi-a fost niciodată prezentată ca o alegere. Nu m-a întrebat nimeni dacă îmi doresc sau nu îmi doresc asta, era un lucru care pur și simplu trebuia făcut, cum mi-au spus că trebuie să mă spăl pe dinți și să fac din asta un obicei, același lucru a fost și în cazul epilării, un dat pe care noi, fetele, trebuia să-l îmbrățișăm. Și nu am fost nici pe departe singura care a trebuit să aplice străvechiul principiu beauty hurts. În 2013, 95% din femei își epilau părul din zona axilei, iar 92% părul de pe picioare. Asta fiindcă societatea modernă a fost extrem de strictă cu canoanele de frumusețe impuse în ceea ce privește părul de pe corpul femeilor.

În modă, machiaj sau coafuri am asistat în ultimul secol la schimbări drastice, am fost martorii unei evoluții permanente, de la rochii lungi, care nu dezvăluiau mult din trupul femeii, la perioada mini, de la un ten alb, de porțelan, la un bronz perfect, atins în solare, sau de la bucle lungi și feminine la tunsori à la garçonne. Una dintre puținele constante în ceea ce privea universul feminin a fost legată de necesitatea îndepărtării părului de pe corp. Această normă a reușit să se impună, să nu permită drept la apel și să pună un stigmat asupra femeilor care nu se conformau. În timp ce pentru bărbați o pilozitate cât mai mare era un semn al virilității, al puterii, în cazul femeilor era văzută ca o chestiune ce denota o igienă personală precară și care le diminua posibilitatea unei interacțiuni intime.

Mai mult decât atât, în cartea sa, Plucked: A History of a Hair Removal, Rebeca Herzig povestește despre un studiu realizat în 1893, în care s-a ajuns la concluzia că femeile cu exces de păr facial erau predispuse către demență și către un comportament violent, generat de puternice instincte animalice.

De-a lungul istoriei, părul de pe corpul femeilor a fost văzut și ca o modalitate de a separa clasele inferioare de cele superioare, fiind un criteriu suficient de bun pentru a le ierarhiza. Așa că, la începutul anilor 1900, femeile din clasa de mijloc își doreau o piele fină și lipsită de păr, fiindcă aceasta era considerată un simbol al feminității și totodată o modalitate de a se distinge de femeile ce făceau parte din clasele inferioare sau de imigranți. Însă istoria femeilor nevoite să își îndepărteze părul de pe corp își are rădăcinile cu mult înainte de secolul XX. Ai observat vreodată cum toate femeile din picturile sau sculpturile din perioada Imperiului Roman sau din Grecia Antică sunt reprezentate fără păr pubian? Nu din motive de pudoare a pictorilor sau sculptorilor, ci fiindcă părul nu exista! Părul din zonele intime era văzut ca un semn de primitivism, era necivilizat și, din nou, avea rolul de a distinge între clasele sociale.

De pe la 1560, mulțumită reginei Elisabeta I, femeile din Europa au reușit să adopte în sfârșit o atitudine mai relaxată în ceea ce privea problema părului de pe trupurile lor. Semn că, atunci când ești regină, devii automat și trendsetter! Așa că, dacă ea spunea că era în regulă ca femeile să nu își mai îndepărteze părul de pe picioare sau părul pubian, regatul se supunea. Iar femeile, probabil, au avut ocazia să ovaționeze: Long live the Queen! Mult mai târziu, în secolul XX, femeile au resimțit presiunea socială legată de părul de pe corpurile lor tot mai apăsător, mai ales că începeau să fie în vogă rochiile fără mâneci, ce le descopereau zona subrațului. Și era absolut de neconceput să lase la vedere părul axilar. Metodele la care ele apelau ca să scape de părul în exces par astăzi de neconceput, însă atunci erau pur și simplu sacrificiile pe care trebuiau să le facă pentru a se încadra într-un pat al lui Procust neîncăpător și inconfortabil. Modalitățile de epilare erau dintre cele mai stranii și dureroase, de la folosirea șmirghelului și a pietrei ponce, prin frecare, până când era îndepărtat fiecare fir nedorit, până la utilizarea unei creme făcute din acetat de taliu, o otravă folosită pentru a extermina șobolanii, și continuând până la expunerea la raze X. Evident, riscurile la care se supuneau strămoașele noastre erau enorme, multe dintre ele îmbolnăvindu-se de cancer, orbind, suferind de leziuni grave sau de atrofierea mușchilor.

De-abia în timpul celui de-al doilea război mondial, care a schimbat multe pentru femeile rămase acasă și emancipate de nevoie, prin muncă, femeilor le-au fost puse la dispoziție metode de epilare mai puțin riscante – curând au început să folosească aparatele de ras, care erau până atunci folosite exclusiv de către bărbați. Vremea aceea a venit și cu perioada deficitului de nailon, care a condus la întreruperea producției de dresuri (folosite pentru a acoperi părul de pe picioare), aşa că și pielea picioarelor a fost nevoită să tindă către finețea pielii de bebeluş. Cu deceniile ce au urmat, moda a influențat zonele pe care trebuie să le epilăm: cu cât hainele s-au micșorat, cu atât s-a mărit suprafața corpului ce trebuia să se împrietenească cu aparatul de ras, mai târziu cu ceara, benzile sau crema depilatoare, cu aparatele și laserele specifice. Până şi industria porno a avut un cuvânt de spus în acest sens, fiindcă trupurile actrițelor erau lipsite de păr în toate zonele, mai ales în cea inghinală (pentru o priveliște mai deschisă), și astfel s-a propagat trend-ul celebrei brazilian wax, la care, din 1987 încoace, au apelat tot mai multe femei.

Până de curând, eram bombardate de idei cum că părul crescut în mod natural pe corpurile noastre este un turn-off, e respingător, un lucru cu care trebuie să ne fie ruşine. Ni s-a transmis că trupul nostru în starea lui naturală nu e suficient de bun, de valoros pentru a fi apreciat şi iubit. Iar acum, după sute de ani în care ni s-a impus ce să facem cu părul nostru, avem în sfârșit nu numai dreptul de a alege dacă vrem să îl epilăm sau nu, dar putem face din asta o adevărată mișcare. Putem să ne învățăm fiicele că, indiferent ce decizie vor lua privind părul lor corporal, e în regulă, așa cum nouă nu ni s-a spus. Că sunt libere și că sunt stăpânele propriului lor trup și nu trebuie să se supună nici unei reguli nescrise impusă de societate.

Și partea bună este că tot mai multe celebrități sunt promotoarele acestei mișcări: de la pioniera Julia Roberts, care apărea în 1995 la premiera filmului Nothing Hill cu păr la axilă și lăsa pe toată lumea oripilată de… starea naturală a corpului ei, la Madonna sau Miley Cyrus, toate afirmă că trebuie să învățăm să ne iubim așa cum suntem, că nu valorăm mai puțin și nici nu suntem mai puțin atrăgătoare dacă avem păr pe picioare. Și Internetul este în asentimentul lor: la o simplă căutare după hashtag -ul #bodyhair vei găsi zeci de mii de postări de la femei care își arată cu mândrie părul și care reușesc să schimbe lumea, acceptându-și pur și simplu corpul, fără nici un soi de intervenție.

Părul apare astăzi și în reclame, nu doar în serialele îndrăznețe precum Girls, unde Lena Dunham și Jemima Kirke își etalau și alte șuvițe în afara celor de pe cap. Și chiar dacă noi, în redacție, încă ne mai contrazicem pe această temă și nu ne-am încumetat să purtăm mini fără să trecem pe la salon înainte, s-ar putea să facem asta destul de curând.